Elena și-a încheiat haina fiului ei, strângând din dinți de frustrare. Urma o nouă vizită la soacra ei – o întâlnire pe care o detesta de fiecare dată. De la bun început, relația lor fusese un câmp de luptă.
Victoria Ionescu hotărâse cu mult timp în urmă că Elena nu era potrivită pentru fiul ei. Indiferent de cât de mult încerca, femeia găsea mereu un motiv de critică.
– Elena, ce e acum? – oftă Radu, observând expresia întunecată a soției sale. – Iar nu vrei să mergi?
Elena râse amar.
– Chiar mă întrebi asta? Serios, Radu? Tu știi foarte bine de ce nu vreau să merg!
Privirea ei scăpăra de furie.
– Va începe iar să mă critice, să-mi reproșeze lucruri, să mă facă să mă simt ca și cum nu aș fi suficient de bună! O să-mi spună că îmi cresc copilul prost! Și nu-i pasă că muncesc, că eu mă ocup de toată casa, că eu gătesc, fac curățenie, plătesc toate facturile! Eu sunt cea care ține această familie pe linia de plutire!
– Dar tu stai acasă toată ziua – ridică din umeri Radu.
Elena își îngustă privirea.
– Ah, da? Și ce crezi, că stau și mă uit pe pereți? Sau banii cad din cer?!
– Și eu muncesc – mormăi el. – Nu e vina mea că nu sunt plătit mai bine.
Adevărul era că salariul Elenei, ca designer freelancer, era de trei ori mai mare decât al lui Radu. Ea era cea care întreținea familia.
– Nu poți merge singur? – întrebă ea cu o brumă de speranță în voce.
– Azi e Ziua Femeii! Nu poți să o ignori pe mama!
Elena își înghiți cuvintele și termină de îmbrăcat copilul. Două ore mai târziu, ajunseseră la casa Victoriei.
Înăuntru, nepoata lui Radu, Andreea, stătea deja la masă. Elena observase de mult că Victoria o favoriza pe Andreea. Femeia îi oferea toată dragostea și atenția, în timp ce pe nepotul ei abia îl băga în seamă. Dar nu era de mirare. Andreea își pierduse părinții acum cinci ani, iar Victoria o crescuse ca pe propriul copil.
În sufragerie, surorile Victoriei discutau aprins, râzând zgomotos și ciocnind paharele de vin.
Atunci, Victoria făcu anunțul care schimbă totul.
– Am luat o decizie – spuse ea apăsat. – Îi las apartamentul Andreei. Tu ai deja unde să locuiești, Radu.
El doar dădu din cap, ca și cum era cel mai firesc lucru din lume.
În câteva zile, actele erau semnate. Andreea devenise proprietara apartamentului, cu condiția să se mute în el doar după moartea bunicii.
Dar viața avea alte planuri.
Un accident vascular cerebral o lovi pe Victoria, lăsând-o complet neputincioasă.
– Trebuie să ne mutăm la mama – anunță Radu. – Nu se poate descurca singură.
Elena își mușcă buza. Știa ce însemna asta – ea urma să fie cea care o hrănea, o îmbrăca, o spăla, pe lângă jobul ei și îngrijirea copilului.
Dar tăcu.
Trecuseră săptămâni în care Elena abia mai putea respira de oboseală.
Până când, într-o seară, nu mai rezistă.
– Radu – spuse ea încet, încercând să își păstreze calmul – apartamentul mamei tale îi va reveni Andreei. Nu ar trebui și ea să aibă grijă de bunica ei?
– Andreea e la facultate, Elena. Și-a găsit un iubit. Nu-l poate aduce să locuiască aici!
Elena râse scurt, ironic.
– Radu, nu mai pot!
El își încrucișă brațele.
– Așa? Ți-ai pierdut deja răbdarea?
Mâinile Elenei tremurau.
– Mă sufoc! Totul cade pe mine! TU, ea, copilul nostru, jobul meu – EU NU MAI POT!
– Dar tu lucrezi de acasă – spuse el, ridicând o sprânceană.
Ochii ei scânteiară de furie.
– Și ce, crezi că asta înseamnă că nu muncesc? Că nu consum timp și energie?!
Respirația i se acceleră.
– Atunci știi ce? Ai grijă tu de mama ta!
– E mama mea, dar tu ești nora ei! Asta înseamnă că e treaba ta! Ce vrei, să o îngrijesc eu?!
Câteva secunde de tăcere.
Apoi Elena spuse rece:
– Eu nu îți datorez nimic.
Radu pufni disprețuitor.
– Atunci angajează o asistentă!
– O, da? Plătești tu?
– De ce aș face-o eu?!
– Atunci nu se va întâmpla.
Își încrucișă brațele.
– Poți folosi pensia mamei tale. Sau, nu știu… salariul tău?
Privirea lui Radu se întunecă.
– Și atunci, pentru ce mai am nevastă?!
Acela a fost momentul.
Ceva s-a rupt în Elena.
Totul a devenit clar ca lumina zilei.
Radu se folosea de ea de ani de zile.
Iar Andreea? Nu venise nici măcar o dată să își vadă bunica.
În acea noapte, Elena nu a dormit.
Dimineața, știa ce trebuia să facă.
După ce Radu a plecat la muncă, și-a împachetat lucrurile, și-a luat copilul și a plecat.
A trimis un singur mesaj, apoi i-a blocat numărul:
„Nu voi mai purta această povară singură.”
În acea seară, Radu s-a întors furios.
– Ori te întorci, ori cer divorțul!
Elena zâmbi calm.
– Fă-o. Oricum plănuiam să fac asta.
Pentru prima dată, Radu păru nesigur.
Dar ea nu mai aștepta scuze. Decizia fusese luată.
O lună mai târziu, divorțul era oficial.
Radu nu și-a cerut niciodată scuze.
Iar Elena?
Nu a regretat niciodată că a plecat.
Șase luni mai târziu…
Elena a auzit vestea.
Victoria murise.
Și Andreea?
L-a dat afară pe Radu din apartament fără nicio ezitare.
Și abia atunci el a înțeles.
Pierduse tot.
