Era o iarnă cum rar s-a mai văzut în satele noastre moldovenești, parcă însăși Gerar voia să șteargă de pe hartă micuța localitate Rădiuleni. Gerurile au venit ca un blestem: păsările cădeau din zbor, iar gospodarii nu îndrăzneau să-și lase câinii afară nici măcar pentru un minut. În toiul viscolului, bătrânul vânător Vasile, cunoscut pe tot cuprinsul ținutului drept Șoimul, s-a încumetat să pornească spre codrul cel bătrân, mânat de o presimțire apăsătoare, ca o gheară rece pe inimă.
La gura Poienii Sumbre, loc pe care sătenii îl pomeneau doar în șoaptă, Vasile a dat peste o priveliște de poveste, ce i-a tăiat răsuflarea: o lupoaică uriașă, întreaga albă ca omătul, era legată cu un cablu gros de o salcie, abia mai trăgea aer în piept, dar cu toată vlaga își strângea la sân șase pui înghețați de frig. Nu era o victimă întâmplătoare, ci isprava unui călău din partea locului, Grigore zis și Măcelarul.
Bătrânul știa bine că orice pas spre fiara rănită îi putea fi fatal. Dar nici să lase biata vietate să piară nu-i era firea. Și-a scos cuțitul nu să lovească, ci să elibereze. Ce îi aștepta dincolo de aceea noapte nu era doar lupta cu gerul, ci și cu răutatea unora mai sălbatici ca fiara.
La început, Vasile a luat pata albă de lângă trunchiul scorojit drept o nălucire. Apropiindu-se, a înțeles: era chiar legenda locului, Lupoaica de Zăpadă, prinsă într-o capcană pregătită pentru moartea lentă. Cablu îi rodea carnea de la gât, iar lângă lăbuțe, puii aproape încremeniți abia mai respirau.
Lupoaica l-a întâmpinat cu colții la vedere. În ochii ei albaștri ca gheața nu era nici rugăminte, nici teamă numai furia mamei gata să moară, numai să nu-și lase puii. Vasile și-a scos mănușile grosolane, arătându-i mâinile goale. Stai lină, frumoaso. Nu sunt el. N-am venit să-ți fac rău, doar să te scap, i-a vorbit calm, pășind pe zăpada înroșită.
Și s-a întâmplat aproape un miracol. Când o creangă grea s-a rupt deasupra lor, Vasile nu s-a ferit, ci a acoperit cu trupul său puii lupoaicei. Iar când, eliberată din chingă, fiara a avut ocazia să se răzbune, n-a făcut-o. Doar i-a lins tâmpla. Așa, în tăcere, s-a pecetluit legământul lor.
Bătrânul a încropit o sanie de crengi și, cu spinarea-i obosită scârțâind, a tras lupoaica și puii spre casa lui bătrânească. Din clipa aceea, a știut că nimic nu va mai fi ca înainte: nu mai era singur.
Gura vieții
În casa lui Vasile a izbucnit o forfotă cum nu mai văzuse demult. A venit și veterinarul satului, Aurelia femeie severă, dar cu mâini de aur. Ea i-a cusut rănile lupoaicei, pe care Vasile a numit-o Lăstunița. Dar bucuria a durat puțin: cel mai mic dintre pui, Puiuț, a încetat din senin să respire, răpus de frig.
E prea târziu, a șoptit Aurelia. Dar Vasile nu a vrut să audă de moarte. Cu palmele-i asprite de muncă a început să-i maseze inima minusculă, suflându-i viață direct în botic. Minutele se scurgeau ca o veșnicie. Și, minune, puiul a tras o gură de aer tremurândă. De atunci, numai pe ghetul lui Vasile dormea domol.
Se părea că necazul fusese alungat. Puii creșteau zdraveni, casa vui de harababură, iar Lăstunița îl privea pe vânător cu o blândețe nemaivăzută la sălbăticiuni. Dar pericolul nu părăsise ograda. Grigore Măcelarul și-a dat seama că prada i-a scăpat printre degete și s-a întors. Mai întâi s-a ivit o dronă deasupra curții, apoi, într-o noapte, otravă de adormit sufletele a fost aruncată în odaie.
Blana pentru fiu
Vasile s-a trezit cu capul greu ca de piatră, și spaima l-a lovit mai tare ca oricefrig. Puiuț nu mai era. Pe masă, înfiptă cu un cuțit, ședea o hârtie: Vrei să-ți vezi puiul viu? Adu lupoaica. Mina părăsită. Miezul nopții. Măcelarul lovea perfid, făcând din inima bătrânului o armă împotriva lui.
Ne pun la schimb, i-a spus Vasile Aureliei, fără pic de blândețe pe chip. Nu mai era doar pădurarul liniștit; ieșise la iveală vechiul granicer, pentru care codrul iarăși devenise câmp de luptă. Și-a scos din sipet manta albă de camuflaj, și-a mânjit fața cu cărbune, și-a luat arbaleta, tăcută și năpraznică.
Lăstunița, șchiopătând ușor, s-a pus lângă el. Înțelesese tot. N-aveau de gând să cedeze. Mergeau la salvare, nu la târguială. Iar Aurelia, deși nu avea voie, i-a urmărit pe furiș, cu trusa de medicamente în brațe.
Noaptea răzbunării
Mina veche i-a întâmpinat cu lumini puternice și oameni înarmați. Vasile și Lăstunița s-au strecurat pe partea ascunsă de curent. Hoinarii așteptau un bătrân neputincios, dar asupra lor s-a abătut stafia codrului.
Sfoara arcului a șuierat scurt. Săgeata cu tranchilizant a doborât straja. Calea era liberă. Vasile a năvălit în clădirea unde Măcelarul ținea cușca cu Puiuț. Braconierul a ridicat arma, dar n-a mai apucat să tragă.
Din întuneric s-a repezit o nălucă albă. Lăstunița l-a trântit la pământ și l-a ținut cu ghearele pe grumaz. Nu l-a sfâșiat, deși putea. Doar a privit adânc în ochii săi, iar Măcelarul s-a albit pe loc. Aurelia a sosit îndată, chemând poliția, și Vasile, forțând zăvorul, și-a luat puiul tremurând la piept.
Deznodământ
Povestea s-a răspândit până la Chișinău. Grigore și tovarășii săi au ajuns după gratii. Lăstunița și puii, cu sprijinul Aureliei, n-au fost duși departe au devenit câini-lupi și au rămas pe lângă prispa lui Vasile, ascunși de ochii curioșilor.
Bătrânul vânător nu a mai simțit niciodată gol în suflet. Spre seară, la picioare îi doarme uriașa lupoaică albă, iar pe genunchii vechiului îl încălzește Puiuț. Au dovedit că familia nu e doar sânge de multe ori, familia ți-o alegi dintre cei gata să treacă cu tine și prin iadul unui ger fără sfârșit.
