Adelina știa că acest moment va veni. Îl amânase cât putuse, dar acum nu mai era cale de întoarcere. Trebuia să-i spună mamei sale adevărul: voia să se mărite cu Andrei.
Simțea în adâncul sufletului că mama ei, Mariana, nu va accepta niciodată această veste.
Când Adelina a rostit cuvintele „Mamă, vreau să mă căsătoresc cu Andrei”, expresia femeii s-a schimbat brusc. Ochii i s-au umbrit, iar maxilarul i s-a încordat.
„Asta e o nebunie! Ai doar optsprezece ani! Un copil! Iar el? El are treizeci! Un bărbat în toată firea! Ce crezi că se va întâmpla? Te va controla, te va subjuga și, când va obosi de tine, te va arunca la gunoi!”
Adelina simți cum stomacul i se strânge, iar respirația i se tăia. Știa că mama ei nu va fi încântată, dar ura din vocea ei o sfâșia pe dinăuntru.
Ura din ce în ce mai mare față de Andrei
Mariana nu-l plăcuse niciodată pe Andrei. Nu-l cunoștea și nici nu voia să-l cunoască. Îl disprețuia pur și simplu – doar pentru că era mai în vârstă decât fiica ei.
Nu conta că Andrei era un arhitect de succes, că avea un loc de muncă stabil și un viitor asigurat. Nu conta că era un bărbat responsabil, care voia să construiască o viață alături de Adelina.
Pentru Mariana, el era doar un bărbat viclean care se folosea de inocența unei fete tinere și naive.
„Dragoste? Asta nu e dragoste!” râdea ea sarcastic ori de câte ori Adelina încerca să îi explice. „Știe exact ce face! Îți spune vorbe frumoase, te răsfață, îți face cadouri ca să te prindă în mrejele lui! Dar într-o zi te vei trezi și vei înțelege că ai fost doar o distracție pentru el!”
Iar când Andrei venea în vizită?
Aerul din casă devenea irespirabil. Mariana îl trata cu dispreț, îi adresa replici acide și făcea tot posibilul să-l umilească. Nu ezita să-l numească „un egoist care vrea să distrugă viața unei fete tinere” și chiar îi sugera „dacă o iubește cu adevărat, să o lase în pace”.
Dar Andrei nu se lăsa provocat. Nu ridica vocea, nu se certa. Se mulțumea să-i strângă mâna Adelinei și să-i arate că nu va renunța la ea.
Apoi, totul a devenit și mai rău…
Adelina purta un secret.
Un secret care avea să schimbe totul.
Nu mai putea să tacă. Trebuia să-i spună mamei adevărul.
Într-o seară, în timp ce Mariana continua să-l ponegrească pe Andrei, Adelina și-a găsit curajul să șoptească:
„Mamă… sunt însărcinată.”
Tăcere.
Apoi – o explozie de furie.
„Nu! Asta nu se poate! Spune-mi că nu e adevărat! S-a folosit de tine, Adelina! Acum nu mai ai scăpare! Ți-ai distrus viața!”
Adelina simțea cum lacrimile îi urcau în ochi. Se așteptase la furie, la dezamăgire, poate chiar la lacrimi. Dar ura din glasul mamei sale? Asta nu o prevăzuse.
Andrei era acolo, lângă ea. Calm, dar hotărât. Îi prinse mâna cu blândețe și, cu o voce fermă, spuse:
„Acesta nu este sfârșitul. Este începutul familiei noastre. Și nimeni nu ne va despărți.”
Confruntarea care putea schimba totul
Zile întregi, casa era un loc plin de tăcere apăsătoare.
Apoi, într-o seară, Andrei a luat telefonul și a format numărul Marianei.
„Trebuie să vorbim. Doar noi doi.”
Dincolo de receptor, se lăsă o pauză lungă.
„Nu avem ce discuta.” spuse ea, rece.
„Ba da. Pentru că tu îți iubești fiica. Și eu o iubesc. Și cred că ar trebui să auzi ce am de spus.”
Un alt moment de liniște.
Apoi un oftat.
„Bine. Vin.”
În acea seară, pentru prima dată, Mariana a intrat în casa lui Andrei.
El o aștepta cu o privire calmă, dar hotărâtă.
S-au așezat la masă.
Aerul era greu, plin de tensiune.
Andrei a fost primul care a vorbit.
„Știu că nu ai încredere în mine. Știu că mă consideri un om care a manipulat-o pe Adelina. Dar nu sunt asta. Eu o iubesc. O iubesc mai mult decât orice pe lume. Și niciodată nu o voi împiedica să-și urmeze visele.”
Mariana își încrucișă brațele.
„Asta spui acum. Dar ce va fi peste zece ani? Peste douăzeci? Ea își sacrifică viața pentru tine!”
Andrei o privi drept în ochi.
„Nu vreau să-și sacrifice nimic. Vreau să construim o viață împreună. Vreau să creștem împreună. Și dacă vreodată îi va fi greu, voi fi acolo pentru ea.”
Mariana rămase tăcută. Strângea pumnii. Voia să nu-l creadă.
Dar în vocea lui era ceva sincer.
Timpul trecea încet.
În cele din urmă, Mariana oftă adânc.
„Am vrut doar să o protejez.” șopti ea.
Andrei dădu din cap.
„Înțeleg. Dar Adelina nu mai este o fetiță. Ea trebuie să-și facă propriile alegeri.”
Primul pas spre împăcare
Au trecut câteva săptămâni.
Mariana încă se lupta cu gândurile ei. Încă era reticentă. Dar ceva în ea se schimbase.
Apoi, într-o seară tăcută, s-a apropiat de Adelina și i-a spus:
„Poate că am greșit.”
Adelina își ridică privirea, surprinsă.
Mariana își plecă ochii.
„Ar fi trebuit să am încredere în tine.”
Lacrimi îi umplură ochii Adelinei.
Fără ezitare, o îmbrățișă.
Iar Andrei?
Andrei zâmbea, știind că uneori, iubirea nu trebuie să câștige o bătălie.
Uneori, trebuie doar să aștepți ca zidurile să cadă.
