Ea doar îl manipulează pe soțul meu, se revolta Luminița.
Luminița se uita la telefon și simțea cum se strânge din nou în piept acea iritare deja bine-cunoscută.
Ionuț sunase a treia oară în seara aceea.
Lumină, te rog iartă-mă, vocea lui era obosită, vinovată, atât de familiară. Știu, am stabilit să mergem la teatru, dar… uite, Dorina zice că lui Dănuț i-a crescut temperatura la patruzeci. Nu se descurcă singură. Înțelegi și tu, nu?
Luminița înțelegea.
Prea bine chiar.
Ionuț, avem biletele cumpărate, i-a răspuns ea calm, deși pe dinăuntru totul zbiera. Am așteptat spectacolul acesta o lună și jumătate!
Știu, draga mea. Compensez, promit. Dar e vorba de copil, nu pot să-l las așa.
După ce a închis, Luminița i-a dat telefon prietenei sale.
Lena, poți să crezi?! se plimba prin cameră, fluturând mâinile. Iar! A treia oară luna asta! Ba e bolnav Dănuț, ba i s-a stricat mașina Dorinei, ba altă prostie!
Lumină, poate chiar e bolnav copilul… a încercat Lena cu grijă.
Da, știu! s-a trântit Luminița pe canapea. Normal că e bolnav. Copiii tot timpul pățesc ceva, treacă-meargă. Dar ce nu e normal e că fosta îi telefonează tot timpul LUI! Chiar n-are părinți? N-are prietene?
Poate…
Nu există poate! s-a ridicat Luminița. Știe exact cum să-l manevreze! Ionuț e bun la suflet, nici nu-și dă seama… Ea știe că el abandonează tot pentru ea. Și profită!
Lena a oftat la capătul celălalt.
Ești sigură că problema e la ea?
La cine să fie, altundeva?! Luminița a încremenit.
Pur și simplu gândește-te. Dacă femeia asta sună mereu la fostul bărbat, iar el fuge de fiecare dată la ea cine folosește pe cine de fapt?
Luminița a rămas cu gura deschisă. A închis-o la loc. Un nod dureros în piept.
Nu mai vorbi prostii, Lena, a tăiat-o ea. Ionuț doar e un tată responsabil. Cum să lase copilul?!
Bine, bine… Lena s-a dezvinovățit repede. Am zis și eu așa, în treacăt.
Dar acel în treacăt a rămas ca o așchie supărătoare, pe care n-o putea scoate.
Ionuț s-a întors târziu. Obosit, zbârlit, cu o față vinovată.
Iartă-mă, proasta asta de mine, a cuprins-o pe la spate, și-a lipit fața de gâtul ei. Iți iau alte bilete. La lojă, dacă vrei. Promit.
Luminița a tăcut. S-a uitat pe geam și s-a gândit: de câte ori s-au mai rostit promisiunile astea? Cinci? Zece? Douăzeci?
Și mereu aceeași placă: Tu înțelegi, nu-i așa?
Înțeleg, gândea ea. Dar nici ea nu mai știa ce anume înțelege.
Apoi s-au adunat mărunțișuri.
La început, pe nevăzute ca praful de pe un dulap: nu-l simți, dar când treci degetul, rămâne. Cenușă pe mobilă.
Luminița observase că Ionuț a început să-și ascundă telefonul. Altădată îl lăsa oriunde pe masă, în baie, pe canapea. Acum îl căra peste tot. Chiar și-n bucătărie, după apă, își lua telefonul.
Ionuț, de ce duci mereu telefonul cu tine? l-a întrebat ea într-o seară, încercând să-i vorbească relaxat.
Hm? a tresărit el. A, așa m-am obișnuit. La serviciu tot sună, tot timpul…
Bine…
Apoi, fără să vrea, Luminița a văzut agenda din telefonul lui. Voia să noteze ieșirea lor la teatru (cel la care nu ajunseseră data trecută) și a descoperit: Ia-l pe Dănuț de la grădiniță la 16:00, Du-i Dorinei actele pentru mașină, Sună-o pe D. despre vaccin.
D. Dorina.
Ionuț, a întrebat ea la cină, mestecând în ceai până ce zahărul s-a pierdut, știi când am eu susținerea licenței?
El a ridicat capul din farfurie.
Licența? E… parcă în mai?
În martie. Peste două săptămâni.
A, da… Scuză-mă, am mintea varză.
Mintea lui e varză. Dar programul Dorinei îl știe la secundă.
Și cu banii era ceva.
Luminița n-a căutat, dar s-a împiedicat de o chitanță lăsată pe masă. Trei viramente a câte două mii cinci sute lei fiecare. Destinatar: D. Balan.
Ionuț, l-a chemat, arătându-i hârtia. Ce-i asta?
Nici nu s-a deranjat să mimeze surprinderea. Doar a oftat.
O ajut pe Dorina. Mama ei s-a îmbolnăvit, trebuiau cumpărate medicamente. Pe urmă pentru Dănuț, la ateliere. Știi și tu, e singură cu el…
Șapte mii cinci sute, Ionuț. În trei luni.
Și? E copilul meu! Ce vrei, să-i las să flămânzească?!
Luminița a pus chitanța la loc.
Nu, sigur că nu. Numai că mi se pare ciudat că ai uitat să-mi spui.
N-am uitat! Doar știam că începi iar discuția asta!
Discuția asta a sunat ca și cum Luminița ar fi o isterică, pisăloagă, geloasă și meschină.
Și a mai fost faza cu mașina.
Luminița s-a așezat pe scaunul din dreapta și a dat cu ochii, pe bancheta din spate, de un desen de copil. O casă, flori, soare, și trei persoane. Tata. Mama. Dănuț.
Nu ea.
A luat desenul, s-a uitat la el. Pe spate, cu scris stângaci: Pentru tati de la Dănuț. Familia noastră.
Ionuț, l-a strigat încet.
Ce-i?
De unde-i asta?
S-a uitat.
A, Dănuț a desenat-o. Fain, nu? E talentat băiatul…
Luminița s-a uitat la desen, apoi la el. Și iar la desen.
Ionuț, aici scrie familia noastră.
Da, e mic, pentru el familia e: eu, Dorina și el. Așa vede el lumea. E psihologia copilului.
A pus desenul la loc. S-a așezat drept, și-a prins centura. Nu a scos o vorbă tot drumul.
După aceea, Dorina a început să apară personal.
Întâi o dată să ia hainele lui Dănuț de la Ionuț. Pe urmă să discute vacanța de vară. Apoi a trecut din întâmplare, era prin zonă.
Dorina era calmă. Politicoasă. Zâmbitoare.
Luminița, bună! saluta, de parcă erau cele mai bune prietene. Nu deranjez? E Ionuț acasă?
De fiecare dată, după vizita ei, Ionuț devenea absent. Distant. Privea lung într-un punct, răspundea monosilabic.
Ce-ai? îl întreba Luminița.
Nimic, doar am obosit.
Luminița se simțea tot mai mult a treia roată la căruță. Parazita.
Și într-o zi a auzit, fără să vrea, o convorbire telefonică.
Ionuț era în baie. Se credea baricadat, dar ușa rămăsese întredeschisă. Și Luminița l-a auzit:
Doru, nu mai plânge… Ți-am zis că te ajut… Cum să nu te ajut. Mă cunoști, eu sunt aproape mereu.
Vocea lui era caldă. Blândă. Aproape intimă.
Luminița s-a retras de la ușă. S-a așezat pe canapea. Și a înțeles.
Nu ea îl manipulează pe el.
El îi permite.
Pentru că îi convine.
Luminița a ținut totul în ea trei zile.
Fără certuri. Doar a tăcut și a privit. Ca un om de știință care studiază sub microscop specia rară de gândaci calm, rece.
Și a confirmat:
Ionuț știe programul Dorinei mai bine decât pe al ei, al Luminiței. Știe deja la ce oră merge Dănuț la grădiniță, la ce oră are activități, când ajunge Dorina la medic. Totul era programat la milimetru. Dar de licența Luminiței uitase.
Ionuț tot scria mesaje cu altcineva. Telefonul vibra întruna. Când îl lua, răspundea pe loc, chipul i se înmuia. Era vinovat. De parcă ar fi făcut ceva interzis.
Într-o seară, telefonul a sunat pe când el era în baie. Luminița a privit ecranul.
Dorina.
Mâna i-a pornit automat. A răspuns.
Ionuț? vocea Dorinei era joasă, plânsă. Ionuț, vii? Te rog… Mă simt foarte rău. Nu știu cui să mai cer ajutorul…
Luminița a tăcut.
Ionuț? Mă auzi? Nu mai pot singură. Te rog. Mereu ai fost lângă mine…
A închis. A pus telefonul la loc. S-a așezat pe canapea. Și a râs.
Doamne, ce fraieră a fost. Ce oarbă.
Ionuț a ieșit din baie ud, cu prosopul pe șolduri și picături de apă în păr.
Te-a sunat Dorina, i-a zis Luminița liniștit.
S-a oprit.
Ai răspuns tu la telefon?!
Da. S-a ridicat. L-a privit. Plângea. A zis că îi e rău. Că tu ai fost mereu aproape.
El tăcea. Se vedea în privirea lui cum căuta vorbe, scuze.
Ascultă, a început el, Dorina trece printr-o perioadă grea. N-are pe nimeni. Doar eu am rămas. Nu pot s-o las baltă!
Să o lași? a zâmbit ea amar. Ionuț, v-ați despărțit acum patru ani. Nu-ți mai este soție. E fosta. Ai făcut deja alegerea cu mult timp în urmă.
Dar avem un copil împreună!
Și? s-a apropiat ea. Înseamnă că trebuie să-i fii veșnic la dispoziție de cum zice Dănuț? Să-i trimiți bani pe ascuns? Să-i știi programul până la minut?
Exagerezi!
Eu?!
Luminița a simțit cum cedează ceva în suflet. Și-a luat geanta și a început să-și adune lucrurile.
Vezi tu, Ionuț, mi-am spus mult timp că vina e la ea. Că te manipulează. Că se folosește de copil. Că e o femeie rea, care nu-ți dă pace.
S-a întors.
Dar de fapt problema ești tu. Tu i-ai permis. Și nu doar atât tu asta ai vrut. Pentru că așa îți e mai ușor. Ai două vieți: fosta, care are nevoie; și pe mine, care rabd. Nu alegi nimic. Pentru că așa nu te doare capul.
Lumină, nu pleca.
Nu plec, i-a spus încet. Ies. Din triunghiul acesta, în care locul meu e mereu ultimul. Înțelegi? Nu mă mai lupt cu fosta ta. Pur și simplu îmi scot autopropria piesă din jocul vostru.
Ionuț s-a uitat la ea ud, pierdut, mic.
Lumină, haide, să discutăm…
Nu e nimic de discutat, și-a luat haină. Tu ai ales deja. Prea devreme ca să văd eu asta. Dar acum văd. Clar.
A deschis ușa.
Rămâi cu bine, Ionuț. Salut-o și pe Dorina. Spune-i că acum poate să te sune oricând.
Ușa s-a închis încet.
O lună mai târziu, Luminița stătea la o cafenea cu Lena.
Cum ești? a întrebat-o prietena cu grijă.
Bine, a zâmbit Luminița. Chiar bine.
Aşa și era. Prima săptămână fusese grea strânsi în piept, dorința de a suna, de a se întoarce. Dar a rezistat. A închiriat o garsonieră micuță, și-a găsit un job part-time, a luat licența cu brio.
Ionuț a tot sunat. A scris mesaje lungi, încurcate, pline de scuze și jurăminte.
” Lumină, iartă-mă, prostețul de mine. Am priceput totul. Ai avut dreptate. Hai să o luăm de la capăt.”
Luminița nu i-a răspuns. Pentru că știa n-are rost să înceapă iar. Nu Dorina era problema. Ci el. Și până nu-și dă el seama, nimic nu se schimbă.
Dar el? a întrebat Lena.
Cine? a clipit Luminița.
Ionuț, cine altul.
Ah, a ridicat Luminița din umeri. Habar n-am. N-am mai vorbit.
Lena a rămas pe gânduri.
Și, nu regreți?
Luminița s-a gândit. O fi? Nu. Deloc. Ci o ușurare. Ca și cum a scos din spate un rucsac greu, cărat ani la rând.
Am ales. A terminat cafeaua. Pentru mine și pentru el.
Lena a zâmbit.
Ești tare.
Eeh, am crescut și eu.
Ionuț a rămas singur.
Dorina, culmea, a încetat să-l mai sune. Când nu mai existau spectatori, jocul și-a pierdut sensul. Și când Ionuț a încercat să refacă apropierea, a primit doar răceală.
Tu ai ales-o pe ea atunci, i-a zis Dorina calm. Fii consecvent. Eu am viața mea. Nu mai am nevoie de ajutorul tău.
Ionuț a încercat să o recâștige pe Luminița. A păzit-o la bloc, a așteptat-o la serviciu, a scris romane. Ea n-a cedat.
Ionuț, lasă-mă să plec, i-a zis ultima oară. Și lasă-te și pe tine. Noi nu suntem făcuți unul pentru altul. Tu ai vrut două vieți în paralel. Eu vreau una. Dar adevărată.
Luminița mergea prin orașul de seară și se gândea ce ciudată e viața. Atât s-a temut să nu rămână singură. Atât s-a agățat de Ionuț. Dar, când l-a pierdut, a înțeles că nu a pierdut nimic.
Căci cel care nu poate alege nu oferă nimic adevărat.
Iar ea merita doar adevărul.
Cum credeți, ar avea rost să-și recucerească prima soție, dacă tot cu Luminița nu i-a ieșit?
