A luat copilul altcuiva din maternitate, ca să-l salveze, dar după optsprezece ani la ușa ei a bătut cineva întors din umbra trecutului, răsturnându-i viața cu susul în jos.
Noiembrie 1941. Vântul bătea cu asprime printre ramurile golașe, smulgând ultimii stropi de căldură din pământul bocnă. Drumul o mocirlă noroioasă abia putea fi străbătut de roțile tocite ale căruței, care se înfundau în șleauri pline de apă înghețată.
Nu mai ajungem la spital, drum blestemat! ofteca, aproape plângând, Marfa Ștefănescu, ștergându-și ochii roșii de lacrimi.
O să ajungem, Mariuca, nu te speria, îi răspunse soțul ei, Tiron Petrescu, mânuind zadarnic hățurile peste calul obosit, cu mâini amorțite de frig, strânse tare pe frâu.
Tânăra întinsă pe un balot de paie în căruță gemea încet, chinuită de dureri. Visa doar să se termine nașterea și calvarul acesta odată. Soarta iar le schimbase planurile: moașa, pe care contau, își rupsese piciorul, iar felcerul satului vecin era plecat la un copil bolnav.
Gândește-te la copil, la Leonid, la bărbatul tău, îi șoptea mama, mângâindu-i ușor pântecele.
Mă gândesc mereu, mama.
Cum îi vei spune pruncului? încercă să-i schimbe gândul Marfa.
Leonid a zis: dacă e fată să fie Lenuța, dacă-i băiat Vasile.
Ei, frumos, copila mea Tatăl tău te va duce, știu că o face. Uite și coșurile fabricii, am ajuns aproape de oraș…
Când au ajuns în sfârșit în fața spitalului din Chișinău, tânăra a început să simtă durerile facerii, și curând s-a născut o fetiță gingașă, care a umplut salonul cu plânsul ei. Ținând-o la piept, Klementina plângea de fericire, uitând pentru o clipă toate suferințele.
Lenuța… așa a ales tatăl tău numele tău. El o să se întoarcă sănătos, vei vedea. Tu ești speranța noastră…
Dorind nespus să-i scrie lui Leonid, cum s-a liniștit treaba, a cerut de la infirmieră o bucată de hârtie și un creion.
Așteptați, doamnă Nikitin, aduc imediat ce vă trebuie, bombăni asistenta, trântind niște dosare, iritată.
Ce s-a întâmplat, doamnă? întrebă cu frică Klementina.
Mergeți, n-am chef de nimic azi, tăie scurt asistenta, fără să o privească.
Întoarsă în salon, văzu că o altă tânără Zamfira își aduna tăcută lucrurile.
Te externează deja? se miră Klementina.
Da, de azi, abia șoptise Zamfira, cu o tristețe fără fund în ochi. Părea că o parte din sufletul ei rămâne în urmă. Ieși îngreunată, lăsând doar pași surzi pe hol.
Peste zece minute, asistenta i-a întins hârtia și creionul cu o față acră și a ieșit trântind ușa.
Pe ea deja au externat-o. Pe mine mă țin încă trei-patru zile… zise Klementina.
S-a dus de bunăvoie, copilul l-a lăsat aici, n-are cine să-l ia. Așa-s multe: fac copii cu cine apucă, apoi nu mai vor să-și bată capul.
Ce a avut? Băiat? întrebă Klementina cu groază.
Fată. Rozalie, sănătoasă, ce să-i mai trebuiască… și cu asta asista a plecat, iar Klementina a rămas pe gânduri, povara unei griji noi pe sufletul său.
A doua zi, când îi aduseră Lenuța la sân, auzi din nou, pe hol, plânsul copilului abandonat. A îndrăznit să ceară asistentei voie să-l alăpteze și pe celălalt.
Da ce-ți veni? Să te obișnuiești și apoi să-l ducă la casa de copii? Să se dezmeticească alături de cei străini?
Casa de copii? simți Klementina un gol în stomac.
Da unde să-l punem? croi asistenta un ton sec.
Atunci s-a dus glonț la medicul de gardă, același care a asistat-o la naștere.
Domn doctor, permiteți să iau eu copilul abandonat. Unde e unul, poate crește și al doilea.
Tu vorbești serios, femeie? se mira acesta.
Serios. Atâta timp cât am lapte, și Dumnezeu mă ajută, o cresc și pe ea. Ce rost are să fie dată la stat?
De îngrijorări scăpăm, dar să nu te întorci după o lună, plângând. Doctorul citi hotărâre în ochii ei. Du-te, dar semnează.
Fericită, Klementina a fugit în salon, a luat în brațe fetița și a strâns-o la piept, dăruindu-i căldura de care fusese lipsită. Mângâiind micul căpșor, a simțit cum i se umple sufletul de dragoste.
O să fie bine, scumpa mea. De azi suntem împreună. Te voi chema Lia. Lenuța și Lia… Pe asta se sprijină lumea noastră.
Preasfântă Născătoare! se miră Marfa Ștefănescu când au ajuns acasă cu două fetițe. Două gemene, spui?
Nu-s gemene, mamă, doar surori, a mințit Klementina, cu ochii în pământ.
Nici nu seamănă una cu alta… Dar slavă Domnului, măcar le știm deosebi. Hai, moșule, ia-o și tu în brațe pe Lia!
Moș Tiron a luat-o pe Lia, i-a șoptit ceva încet și a râs cu inima largă, în timp ce soția l-a dojenit:
Să nu le răsfeți prea tare, să nu le iasă rău după aceea!
Of, Marfo, parcă n-ai crescut o fată voinică…
Au oprit la poștă, Klementina trimițând scrisoarea către Leonid, la război, în care îi spunea despre nașterea Lenuței și faptul că a luat orfana acasă. Nu se rușina de adevăr, fiindcă dragostea nu se măsoară în sânge, ci în jertfă.
Anii au trecut. Fetele creșteau binișor două frumuseți, sănătoase, mereu vesele. Klementina nu făcea nicio deosebire între ele. Le veghea noaptea, suferea când se îmbolnăveau, și ar fi dat orice pentru fericirea lor. Bunicii le ajutau cât puteau, iar în sufletul Klementinei era mereu rugăciunea pentru întoarcerea lui Leonid.
A venit ziua așteptată. Pe ulița prăfuită alerga desculț Ștefan, băiatul vecinului, strigând:
S-a întors soldatul! S-a întors!
Țipetele au spart liniștea satului din Orhei. Klementina a ieșit fuga în poartă, cu inima săltând. Din depărtare venea bărbatul în uniformă. L-a recunoscut din mers, și i-a alergat în cale.
Leonide! a țipat de bucurie și, fără să-i pese de ochii lumii, s-a aruncat în brațele lui.
Klementina, iubita mea! a strâns-o la piept, cu ochii plini de lacrimi.
Unde-s fetele mele? întrebă, vesel, Leonid după ce s-au adunat toți în fața casei.
Cu tata, în livada de scoruș, spuse Marfa.
Au mers până la pârâiaș, și i-au găsit acolo pe moș Tiron cu două mogâldani.
Uite fetele tale: una mai voinică decât alta…
Leonid le-a ridicat amândouă în brațe, iar Klementina, privind la ei, simțea o liniște adâncă. Totul era cum trebuie.
Timpul s-a scurs, iar copilele au crescut. Părinții Klementinei au trecut de mult la cele veșnice. Leonid lucra la primăria locală, iar Klementina la depozitul din sat. Lenuța și Lia împliniseră optsprezece ani, lucrau la colhoz și rămăseseră la gospodărie. Moș Tiron le lăsase moștenire lunca scorușului.
Klementina începea să se gândească să le mărite, însă Leonid nu voia să audă:
Prea mici, femeie!
Ce mici, sunt mari deja!
Copile, și atât!
Ba chiar și satul știa că Lenuța era curtată de Vasile, iar Lia de Ghenadie, tractoristul. Dar Leonid, tată cu suflet larg, nu voia să le piardă de la casa părintească.
Tată, mergem în livadă, spuseră, într-o zi, fetele.
Ce să faceți acolo?
De-acum noi avem grijă de scoruș. Moșul a spus…
Bine, dar să n-o mierliți cu băieții, mormăia el cu jumătate de gură.
Nu peste mult, Lenuța fu trimisă cu o strachină de varză la mătușa Agripina, iar Lia a rămas la treburile casei.
Peste o vreme, zgomot și strigăte:
Mama! Mamăă!
Ce s-a întâmplat, dragă? a ieșit Klementina.
Să veniți repede! Cineva vă caută…
În poarta gospodăriei apărea o femeie de vreo treizeci și cinci de ani, aranjată ca la oraș, cu o pălărie roșie, pantofi cu toc înalt, elegantă din cale-afară.
Sărut-mâna! zise Klementina.
Dvs. sunteți Klementina Petrescu?
Da, eu. Dar cu cine am plăcerea?
Sunt Nina Savelescu.
Îmi pare rău, nu-mi amintesc…
Dați-mi voie în casă, avem de vorbit serios.
În bucătărie, Leonid s-a așezat și el la masă, atent.
Sigur nu mă recunoașteți. Noi am născut împreună în aceeași cameră, la maternitate, în noiembrie patruzeci și unu.
Dar de ce ați venit? se crispă Klementina.
Vreau să-mi văd fata.
Leoni s-a ridicat brusc ca și cum ar fi fost lovit.
A vorbit cu dumneavoastră despre asta? se răsti el spre soție.
I-am povestit totul, nu ca alții care ascund
Așadar, una din fetele voastre nu e fiica dumneavoastră legitima.
Ieșiți afară imediat! plângea Klementina, cu ciudă. Ați lăsat copila acolo, nici n-ați privit înapoi. Eu am crescut-o cu sânul meu, cu nopți nedormite, și acum, la optsprezece ani, o vrei înapoi?
N-am putut atunci, eram tânără, rămasă singură în oraș, fără sprijin, rușine în sat Am regretat în fiecare zi. Apoi am avut noroc, m-am măritat, n-am putut avea copii, bărbatul m-a părăsit, mi-am căutat fiica…
Nu-ți va sare Lia în brațe, crezi? tună Leonid.
Mama, ce-a zis? Cine? apăru în ușă Lia, palidă.
N-ai auzit? întrebă Klementina.
Ba da… Dar cine e fiica ei? Eu ori Lenuța?
Lia șopti Klementina.
Nu plec până nu vorbesc cu fata! insistă Nina, cu glas uscat.
Lia, unde e Lenuța? se auzi de afară, și chiar atunci intră pe ușă Lenuța, veselă, dar văzând atmosfera, îngheță.
Apoi Lia a început să plângă și să strige că nu e drept, Lenuța a fugit din casă, Nina a plecat lăsând în urmă numai prăpăd. Lia, devastată, a dispărut fără urmă a doua zi, lăsând o scrisoare: “Nu pot trăi în casa asta unde s-au ascuns atâtea de la mine.”
Mi-e dor de copilul meu, suspina Klementina, adunată pe banca din livadă. O lună fără nicio veste…
Se întoarce, o să vezi. Nicăieri nu-i ca acasă, o mângâia Leonid cu sufletul strâns.
Ghenadie, flăcăul Liei, se întristase și el, mergea fără chef la lucru, iar Leonid și-a jurat că dacă se întoarce, o lasă să se mărite cu cine vrea.
Mamă… șopti Lia, ieșind încet din tufele de scoruș.
Copila mea! a sărit Klementina, strângând-o cu dor.
Iertați-mă, nu știu ce-a fost cu mine Dar acolo, la Nina, mi s-a părut totul fals. După o săptămână muream de dor de voi, de Lenuța, de Ghenadie, de livada asta. Nu credeam vorba moșului, dar avea dreptate: aici ți se împacă sufletul…
Of, draga mea, ești acasă. Acum poți să te mărite liniștită, zise Leonid râzând. Ghenadie parcă nu mai răbdă.
Epilog
Peste o săptămână s-a făcut nuntă mare sub coroanele scorușilor, pentru ambele fete: Lia cu Ghenadie, Lenuța cu Vasile. Tradițional, miresmele îmbrăcate în alb parcă luminau între crengile cu boabe roșii. Nina Savelescu nu s-a mai arătat niciodată, iar Lia s-a străduit să șteargă din suflet acea întâlnire amară. Căci o mamă adevărată nu e doar cea care te-a născut, ci cea care ți-a vegheat somnul, ți-a cusut rănile și ți-a legănat sufletul. Lecția asta de dragoste și credință i-a rămas Liei cât va trăi, la fel de caldă ca și inima Klementinei.
