Jurnalul meu, 13 iunie
Nu pot să nu mă gândesc la întâmplarea de aseară, care m-a cutremurat mai mult decât credeam că este posibil. Niciodată nu mi-au plăcut întâlnirile fastuoase, dar, de dragul lui Sorin, am acceptat să ieșim la unul dintre cele mai luxoase restaurante din Chișinău. Orașul sclipea sub lumini, iar noi pășeam împreună, el într-un costum impecabil, eu într-o rochie elegantă, fiecare detaliu ales pentru a impresiona.
La intrare, pe lângă una dintre coloanele masive, am văzut un bătrân într-o haină ponosită, deschisă la câțiva nasturi, semn clar că fusese purtată ani de zile. Se uita insistent la Sorin, de parcă îl știa de undeva. Am simțit un fâsâit de nemulțumire și, recunosc, m-am strâns mai tare de brațul lui Sorin.
Nici nu-l băga în seamă, Sorin, am șoptit apăsat, făcându-mi curaj. E doar un alt bătrân ce cere bani. Hai să nu întârziem.
Dar Sorin nu s-a mișcat. S-a desprins încet din strânsoarea mea și privirea lui s-a schimbat dispăruse orice urmă de superioritate, rămânând doar o blândețe adâncă, amestecată cu ceva ce nu puteam pricepe pe moment. S-a apropiat de bătrân fără ezitare.
Am rămas împietrită de surpriză. Apoi Sorin și-a băgat mâna în buzunarul interior al sacoului și a scos un plic gros. N-am văzut niciodată pe cineva oferind atâta, nu era vorba de simplă milă.
Rostul lui a sunat ferm, curat, răsunând pe toată strada:
“Toată viața ți-ai dat sufletul pentru mine, tată. Ți-ai refuzat orice bucurie ca eu să învăț, să devin omul care sunt. Acum a venit rândul meu să-ți construiesc și ție viitorul.”
I-a pus bătrânului plicul în mâinile care tremurau vizibil. Parcă timpul s-a oprit. Am simțit cum mi se taie respirația și inima parcă bătea să-mi spargă pieptul. Abia atunci mi-am dat seama cine era cu adevărat omul acela.
Ochii bătrânului se umpleau de lacrimi. Copile, nu-mi trebuie nimic, doar să știu că ești fericit, a spus el cu vocea frântă.
Sorin și-a strâns tatăl într-o îmbrățișare caldă, fără vreo grijă pentru costumul său scump sau pentru privirile trecătorilor. Apoi s-a întors spre mine, iar zâmbetul de mai devreme s-a transformat într-un amestec de răceală și dezamăgire.
“Știi, Daniela,” mi-a spus încet, tatăl meu m-a învățat să văd omul, nu hainele de pe el. Tu ai văzut doar un bătrân neajutorat, dar pentru mine el e omul care mi-a oferit totul. Cred că drumurile noastre se despart aici.”
Fără să mai spună altceva, i-a deschis ușa din față tatălui său și au plecat, lăsându-mă singură, pe trotuar, cu rochia și vanitatea mea.
Morala e rușinos de simplă: Niciodată să nu judeci un om după aparențe. Sub o haină veche poate bate o inimă de aur, iar sub o ținută luxoasă se poate ascunde un suflet gol.
Mă întreb acum, cu sinceritate: tu ai fi făcut la fel ca Sorin?
