Fericirea este o datorie
Tata a plecat de acasă, la altă femeie, când Anuța avea patru ani. A plecat imediat după Anul Nou, s-a oprit în prag, i-a spus fetei iartă-mă și a închis încet ușa de la intrare în urma lui.
Mama nu s-a mirat deloc, a privit totul cu o liniște stranie, de parcă așa ar fi fost firesc. În familia ei, niciuna dintre femei nu avusese căsnicii de durată. Totuși, câteva săptămâni mai târziu, într-o noapte, a băut toate pastilele de calmante și analgezice din casă și a adormit pentru totdeauna.
Dimineața, Anuța a încercat mult și tare s-o trezească pe mama. S-a furișat în bucătărie, a înghițit în grabă ce-a găsit în frigider, apoi a fugit iarăși la patul mamei, rugând-o s-o trezească. În cele din urmă, obosită, s-a cuibărit lângă ea și a adormit.
Ziua de ianuarie e scurtă, și deja se întuneca când fetița s-a trezit. Un frig pătrunzător o făcea să tremure. Și-a tras plapuma peste cap și s-a lipit mai tare de trupul mamei, dar frigul devenea și mai apăsător. Atunci a înțeles că răceala aceea cumplită vine chiar de la mama ei. Lacrimile fierbinți i-au ars obrajii.
Ușa de la intrare a scârțâit. Anuța a sărit ca o furtună spre hol. Venise Mariana, sora cea mică a mamei.
Anuțo, ești acasă! Dar mama unde-i? Îi tot dau telefoane de azi dimineață și nu răspunde! M-am speriat!
Fetița a apucat cu mâini tremurânde de paltonul Marianei, trăgând-o după ea, cu ochii mari plini de lacrimi, arătând disperată spre dormitor. Încerca să spună ceva cu voce tare, dar nu ieșea niciun sunet: doar gura deschisă larg, chipul desfigurat de plâns, și suvoiul de lacrimi și muci, fără ca vocea să i se audă.
Mariana nu a putut avea copii, iar soțul a părăsit-o după cinci ani de căsătorie. Dar și-a iubit nepoata cu tot sufletul, de parcă ar fi fost chiar fiica sa. Așa că, după nenorocire, Mariana a depus toate actele de tutelă, iar Anuța a rămas cu ea. A înconjurat fetița cu toată dragostea, dar niciun tratament, nicio terapie în următorii trei ani nu i-au redat vocea.
Iarna aceea a fost geroasă ca în povești, cu zăpadă scârțâitoare, mai ales de Bobotează. Anuța și fetițele din cartier s-au dat cu săniile toată ziua în parcul Ștefan cel Mare, au făcut o familie întreagă de oameni de zăpadă, s-au tăvălit prin nămeți și s-au jucat de-a îngerii pe omăt.
Hai acasă! Toată haina îți stă băț de la gheață, iar mănușile ți-s sloi. Mergem! Mai trecem pe la PanMoldova să luăm lapte și macaroane, s-a ridicat grăbită Mariana.
Oamenii intrau și ieșeau, ușile se trânteau, dar un motan portocaliu stătea liniștit la dreapta intrării în magazin. Privea cu ochi înțelepți, de parcă n-ar fi avut nevoie de nimic, doar își mișca lăbuțele din cauza frigului. Anuța s-a apropiat încet, s-a așezat ghemuită lângă el și i-a făcut semn Marianei să meargă singură la cumpărături.
Bine, mă grăbesc! Să nu miști de aici!
Fetița a mângâiat încet motanul, el s-a arcuit de plăcere și a început să toarcă. Anuța l-a strâns ușor de gât și i-a lipit capul de obraz. Dintr-odată lacrimile au început să-i curgă, iar motanul i le-a lins cu limba aspră, strănutând și lingând în continuare.
Vai de mine, ce faci acolo? E maidanez și murdar!
Mariana a tras-o cu putere spre mașină. Fetița se smucea să scape, dar Mariana a băgat-o forțat pe bancheta din spate și s-a urcat la volan.
Motanul a venit și el, s-a așezat lângă mașină, privind-o pe Anuța și mieunând tânguitor.
Nu pot, e al meu deja, și acum îl las singur, șoptea Anuța, storcând lacrimile pe geam.
Ai zis ceva? Repetă! Mai zi o dată! izbucni Mariana cu voce tremurătoare.
Nu putem să-l lăsăm! Fără mine o să moară! a strigat fetița, privind-o direct în ochi.
Femeia a sărit din mașină, a luat motanul în brațe și s-a urcat înapoi lângă Anuța pe bancheta din spate. Motanul, speriat, i-a înfipt ghearele în palton, dar văzând fetița, a sărit direct în brațele ei, s-a culcat și a stat liniștit.
Îl vrei pe motan? Asta-i tot, puteai să spui mai devreme! L-aș fi adus de mult a zâmbit Mariana, fericită.
Am învățat că oricât de greu ar fi, dragostea și grija pentru ceilalți ne pot aduce înapoi ce am pierdut. Iar fericirea, oricât de umilă ar părea, e o datorie față de noi înșine.
