Să-ți spun o poveste care mi-a rămas la suflet, de parcă ți-aș povesti la cafea într-o duminică mohorâtă de iarnă. Tata a plecat de acasă la altă femeie, când Ancuța avea doar patru ani. A dispărut imediat după Anul Nou, și pe hol, cu paltonul deja tras pe el, i-a spus fiicei iartă-mă, apoi a închis ușa blocului cu o liniște atât de grea de parcă s-a dus tot aerul din casă.
Mama Ancuței a primit vestea surprinzător de calm, ca și cum ar fi fost ceva așteptat, o soartă normală. În familia ei, nicio femeie nu reușise să păstreze o căsnicie prea mult. Dar la vreo două săptămâni, într-o noapte, a luat toate pastilele ce le găsise în casă analgezice și somnifere, și s-a așezat liniștită să doarmă de tot.
Dimineața, Ancuța a tot încercat s-o trezească, mai tare și tot mai tare. Până la urmă a reușit să mănânce ceva din frigider și, sleită, s-a întors lângă mama ei, tot încercând să o trezească. La capătul puterilor, copila s-a lăsat moale lângă ea și a adormit strâns lipită.
Ziua de ianuarie s-a dus pe nesimțite, și pe la apus, când s-a trezit Ancuța, simțea un frig ciudat, care parcă-i intra în oase. S-a băgat și mai tare sub plapumă, s-a strâns cât mai aproape de mama ei, dar degeaba, frigul devenea și mai greu de suportat. Atunci, brusc, fetița a înțeles: frigul care o cuprindea venea chiar de la trupul mamei, era un frig adânc, un frig care o înțepa până la lacrimi amețitoare.
Ușa de la intrare s-a auzit. S-a repezit acolo cât a putut. Era Măria, sora mai mică a mamei.
Ancuto, ești acasă. Dar mama unde-i? De ce nu răspunde la telefon? Am sunat-o toată ziua, m-am îngrijorat rău!
Ancuța s-a prins cu disperare de marginea paltonului Măriei și a tras-o după ea. Se uita la ea cu niște ochi cât cepele, plini de lacrimi, îi arăta spre dormitor, dar din gât nu-i ieșea niciun sunet, oricât striga. Numai gura i se deschidea larg și fața i se schimonosea de plâns, dar nici pic de glas nu se auzea.
Măria nu a avut niciodată copii. Bărbatul ei, după cinci ani, a plecat la alta, nu a mai avut răbdare să spere. Dar pe Ancuța o iubea ca pe fata ei. După tragedie, a făcut toate hârtiile și a luat-o pe fetiță la ea. I-a dat tot ce a putut, dar orice încercări la doctori, nici trei ani de tratamente, n-au readus vocea nepoatei.
A venit iarăși iarna, o iarnă adevărată de Bobotează, cu gheață și zăpadă cât vezi cu ochii. Cu fetele din scară, Ancuța a stat toată ziua în parcul Ștefan cel Mare, făcând oameni de zăpadă și desenând îngerași în omătul afânat.
Hai acasă, gata, îți curge apa de pe cizme, căciula și mănușile ți-s bocnă!: Când ajungem, mai luăm lapte și paste de la Gospodina, îi spuse Măria, strângându-și eșarfa.
Lumea intra și ieșea, iar pe lângă ușa de la magazin stătea un motan roșcat, cu aer filosofic, ca și cum n-avea nicio treabă, se legăna doar din lăbuțe de frig. Ancuța s-a apropiat de el și s-a așezat lângă, încovoiată. Prin semne, i-a arătat Măriei că vrea să rămână.
Bine, intru repede, dar să nu miști de aici!
Fetița a început să-l mângâie ușor. Motanul s-a ridicat, s-a arcuit de plăcere și a început să toarcă încet, să-i lingă lacrimile ce-i curgeau șiroaie. Ea l-a cuprins de gât, iar el i-a lins obrajii plini de mâhnire și nasul mucios.
Vai de mine, Ancuța! E pisică de stradă, nu-i curată!
Măria a tras-o bine de mână și a dus-o spre mașină, deși fetița plângea și trăgea să rămână cu motanul. A urcat-o în spate și a închis portiera.
Motanul s-a apropiat de geam, uitându-se în ochii fetei și mieunând cu disperare.
Nu pot să-l las… e al meu deja, iar eu îl abandonez…, șopti Ancuța printre sughițuri, cu fruntea lipită de geam.
Cum ai zis? Ai vorbit? Mai spune-mi o dată, Ancuța! îi striga Măria, cu inima bătându-i cât pentru toți anii de până atunci.
Nu pot, el fără mine moare! a urlat fetița din toate puterile spre Măria, cu voce pentru prima dată după atâția ani.
Măria a ieșit val-vârtej, a prins motanul și s-a așezat cu el în spate, lângă nepoată. Motanul s-a lipit de ea și a rămas nemișcat, numai ochii le mai sclipiră de liniștea aceea care-i unește pe cei ce se găsesc la vreme de grea încercare.
Dacă îl vrei, e al tău. Așa mi-ai fi spus mai de demult, ți-l aduceam eu de multă vreme, i-a zâmbit cu atâta ușurare Măria, de parcă și-ar fi regăsit și ea liniștea demult pierdută.
