Dușmani de moarte
Mircea abia se așezase să tragă un pui de somn când, prin fereastra deschisă, a pătruns tunetul lătratului câinelui său. Până atunci, Făt-Frumos era o creatură mai tăcută, dar astăzi parcă îi sărise țandăra lătra cu o furie nemaivăzută încă de dimineață. Și nu doar lătra, ci răcnea cu necaz!
Mircea ieșise deja de câteva ori din casă pentru a cerceta curtea, însă nu văzuse nimic suspect.
A crezut că, probabil, câinii vecinilor au trecut pe lângă poarta lui și de aceea s-a aprins Făt-Frumos.
De altfel, nu-i de mirare: câinele nu suporta să vadă străini pe teritoriul lui. Și când Mircea ieșea, nu mai găsea pe nimeni aproape.
La cât de tare lătra Făt-Frumos, orice om sau animal s-ar speria și ar fugi în grabă. Așa că, de regulă, câinii vecinilor plecau fost-fugit.
Ei nu știau că ursul-motănel, cum îl alinta Mircea uneori, era totuși închis în țarc. Ziua, îl ținea acolo ca să nu fie vreo belea.
Dar pe seară îl lăsa să patruleze curtea. Și, dacă intră cineva, să se descurce singur, cum zicea Mircea.
Odată, trei hoți din satul vecin încercaseră să-și facă drum în curtea lui.
Unul și-a pierdut pantalonii pe gard, altul a lăsat o adidașă sub poartă, iar al treilea s-a refugiat, disperat, pe vârful unui copac.
Polițistul din comună a chemat până la urmă echipa de la pompieri ca să-l scoată de acolo. Deci, Făt-Frumos le-a făcut ziua mai frumoasă; n-o să uite niciodată.
Și încă ceva: câinele lui nu lătra fără motiv. Iar azi părea că s-a deșurubat de tot.
Făt-Frumos, destul! îi strigă Mircea, ridicându-se din pat și apropiindu-se de fereastră.
Câinele tăcu o clipă, dar după câteva secunde explodă iarăși în lătrat.
Mircea nu avu ce face decât să iasă să vadă ce l-a scos din sărite pe uriașul lui ciobănesc de Carpați.
Cum se aștepta, curtea era goală. Făt-Frumos a tăcut numaidecât când l-a văzut pe Mircea.
Ce-ai, măi, cu atâta lătrat? îl întreabă Mircea, zâmbind, la țarc.
Făt-Frumos îi dă din coadă cu bucurie și, cu privirea vinovată, îl urmărește pe stăpân.
Știa că nu l-a lăsat să se odihnească, dar nu lătra aiurea. Încă o dată, zvârlind o privire spre poartă, slobozise un lătrat zdravăn.
Mircea se întoarse brusc și văzu ceva mic, cenușiu, alergând ca o săgeată. Fugi la poartă, ieși în drum și… ce credeți că vede?
…Un motan obișnuit.
Privirea urecheată, obraznică, plină de încredere.
Ce cauți aici, măi prietene? râse Mircea. Îți zic ca om la motan: nu umbla pe la noi, că Făt-Frumos… nu suportă felinele. Dacă te prinde…
Motanul făcu o grimasă ostentativă și lui Mircea i se păru că zâmbește.
Să mă prindă? El nici nu iese din țarc și eu deja sar peste gard! Câinele tău e prea grăsuț, ține-l mai mult la dietă!, părea să spună privirea motanului.
Mircea se simți puțin jignit de motanul vagabond care îl insultase atât de elegant pe câine.
Hai, du-te! flutură Mircea mâna spre motan, intră în curte și închise poarta.
Și ce credeți că s-a întâmplat?
Motanul nu plecă. Dimpotrivă, începu să apară zilnic prin curte.
Se plimba pe lângă țarc, se așeza fix lângă el ca și cum ar fi fost stăpânul locului, iar Făt-Frumos nu putea decât să latre furios.
La început Mircea ieșea să gonească musafirul, dar abia revenea în casă, motanul apărea iar.
N-a fost chip să scape de el.
De la atâta victorie, motanul s-a simțit împărat al curții.
Ba, într-o zi, a furat și un bucăți de carne din castronul câinelui. Castronul era în țarc, iar Făt-Frumos zăcea obosit, lătrând în gol și fără speranță. Motanul a profitat și a mâncat ostentativ, chiar sub nasul uriașului.
Mircea a văzut scena cu ochii lui. S-a revoltat.
Așa, deci… mormăi supărat Mircea. Las, îți arăt eu cine-i șeful! Vezi tu că nu-i de glumă cu mine și cu Făt-Frumos!
A decis că nu-l va mai închide pe Făt-Frumos ziua doar va lăsa ușa țarcului întredeschisă, ca să poată ieși oricând după motan.
Să facă, odată, ordine în curte…, gândea Mircea.
Motanul îi scotea din minți și pe el, și pe câine, nimeni nu mai avea liniște.
Numai că exact în ziua când Mircea și Făt-Frumos așteptau musafirul nepoftit, motanul cenușiu nu se mai arătă.
O fi simțit ceva, o fi pățit… nu știa Mircea. Și chiar îl supără tocmai când plănuise să-l prindă, motanul nu mai apăru nici a doua, nici a treia zi.
Făt-Frumos privea mirat la Mircea, iar Mircea ridica din umeri.
Oricum, poate-i mai bine că nu mai vine motanul ăsta? zâmbi Mircea. Acum e liniște.
Dar, sincer, Mircea nu spunea adevărul.
Ba chiar îi lipsise motanul obraznic. Da, sună ciudat, dar așa era.
Și Făt-Frumos se obișnuise să latre la dușmanul lui. Să se indigneze.
Acum însă…? Plictiseală…
După câteva zile, Făt-Frumos îl ruga din ochi pe Mircea să-i caute motanul.
Cum îl ruga? Prin priviri. Se apropia de el, se uita și Mircea înțelegea.
Crezi că i s-a întâmplat ceva banditului? gândi Mircea. Cu temperamentul lui, nu-i greu să dea de belele. Hai, Făt-Frumos, mergem să vedem pe drum dacă e motanul nostru pe undeva.
Deschise poarta, ieși în drum, se opri lângă mașină și privi la stânga, la dreapta.
Făt-Frumos i-a urmat și a început să adulmece aerul, sperând să prindă mirosul cunoscut și… detestat al motanului.
Dar nu era ușor.
Mirosul de gunoi de la vecini acoperea totul.
Mircea a mers pe strada principală, s-a întors, a revenit la poartă cu gândul să-l aducă pe Făt-Frumos înapoi.
Nu puteau sta toată ziua la pândă pentru motanul care le stricase două săptămâni de liniște.
Tocmai când Mircea apucă poarta, se opri brusc, privind la stânga.
De undeva, nu departe, auzi cum cineva urlă disperat un glas de motan și un lătrat furios.
Și după o minută, motanul cenușiu ieși fuga pe drumul prăfos, șchiopătând pe o labă.
După el, venea lățos un câine.
Nu orice câine, ci un doberman de la oraș.
Mircea știa al cui e dobermanul. În fiecare vară, familia de la oraș venea la bunici cu câinele lor. Probabil motanul a vrut să-i facă nervi orașului, cum făcea cu Făt-Frumos, dar planul a eșuat.
Dobermanul îl mușcase, pentru că Mircea zărise pete roșcate pe blana motanului.
Cât timp Mircea urmărea motanul în alergare, a uitat de Făt-Frumos.
Făt-Frumos, de data asta, nu așteptă permisiunea și s-a aruncat spre motan.
Făt-Frumos! Unde mergi?! strigă Mircea, imaginând ce o să pățească motanul. Sărmanul motan fusese deja mușcat de doberman; acum și Făt-Frumos voia să-i dea lecție. Stai, Făt-Frumos!
Dar câinele nu a mai auzit. S-a lansat cu putere spre motanul speriat.
Motanul s-a oprit într-o stare de panică. Sa priceput că viața lui atârna de-un fir… sau, ma degrabă, de-o mustață de pisică.
Ce a urmat? E simplu. Toți știm, numai Mircea nu bănuia.
Făt-Frumos se apropie de motan, îl adulmecă, și apoi…
…apoi, răcnind ca un urs, s-a aruncat spre doberman.
L-a gonit pe doberman până la capătul satului. Dobermanul, cu reacție rapidă, a întors repede, cu urechile lipite.
Altfel, n-ar fi avut vreo șansă. Niciun câine din sat nu s-ar fi putut măsura cu Făt-Frumos.
Motanul a profitat și a dispărut. Mircea urmărea câinele și nu a observat când motanul a plecat. Seara, când ieși să-i pună mâncare lui Făt-Frumos, i-a rămas castronul în mână. Motanul era acolo, viu, sănătos, și cu ochii plini de recunoștință. Motanul și-a pus capul pe piciorul lui Făt-Frumos și murmura încet. Făt-Frumos se uită la Mircea cu o privire ce îl făcu să râdă cu poftă.
Iartă-mă, stăpâne, dar l-am salvat, deci acum trebuie să am grijă de el toată viața, părea să spună câinele.
Și nu era glumă.
Făt-Frumos chiar devenise bodyguardul motanului.
Până și-a permis motanului să mănânce din castronul lui incredibil pentru un câine atât de serios și ursuz. Dar cumva, motanul a reușit să-i topească inima. Acum nu mai erau dușmani de moarte, ci prieteni de nădejde.
Și dacă credeți că aici s-a terminat povestea, vă înșelați.
Mircea a plecat cu motanul la oraș, la veterinar, să-i trateze rana la picior. Era gravă trebuia cusută. După operație, motanul a rămas la Mircea.
Mircea îl îngrijea, iar Făt-Frumos nu-i lua ochii de grija lui, după ce nu demult voiau să-l prindă. Așa-i viața.
După ceva timp, la poartă apăru o femeie tânără și frumoasă.
Făt-Frumos ar fi vrut să o latre, dar a realizat că doar o va speria și a lătrat timid.
Mircea a auzit, a ieșit din casă și…
B-Bună ziua! a salutat el emoționat. Ați venit la mine?
Femeia l-a întrebat dacă văzuse recent un motan cenușiu.
Poate a intrat în curte la dvs.? El e foarte obraznic. Am încercat să-l țin în casă, dar al meu Timotei tot scapă și se duce hai-hui. În oraș stătea liniștit; acum după ce am venit la mama, care își revine după un AVC, motanul meu nu știe ce-i potolul. Fugărește până seara. De obicei se întorcea, îl spălam, îl hrăneam, dar acum au trecut câteva zile fără să-l văd nu mai știu ce să cred.
Poate că știu unde e Timotei, zâmbi Mircea. Intrați în curte. Nu vă fie teamă de câine; nu vă atinge. Vă rog, intrați!
Să merg la câine? De ce?
O să vedeți.
Femeia ezită, dar privirea lui Mircea era sinceră. L-a crezut. Când s-a apropiat de Făt-Frumos și a văzut cine se ascundea lângă el, a rămas fără grai.
Timotei! Cum ai ajuns?! Ce ai pățit? spuse ea, văzând piciorul motanului bandajat. Apoi îl privi pe Mircea: Câinele dvs. l-a mușcat?
Nu, nu! se rușină Mircea. Noi, de fapt, l-am salvat pe motanul dvs.
De la cine?
Dacă nu vă grăbiți, vă povestesc totul. Cred că vă place.
Mircea i-a povestit totul Oanei (căci s-au prezentat), iar Oana a râs cu poftă.
Extraordinar… Timotei al meu v-a enervat toată ziua și apoi l-ați salvat!
Noi, cu Făt-Frumos, suntem suflete bune, a zâmbit Mircea. Dar vă spun, motanul dvs. se pune pe picioare. Acum e cuminte, nu ne mai scoate din minți.
El a fost mereu cuminte… Cred că aerul ăsta de sat l-a schimbat. Sau s-o fi supărat că îi dau mai puțină atenție. Mă ocup de mama, facem terapie nu-i lucru ușor.
Veniți la noi oricând, spuse Mircea, puțin jenat. Adică și cu motanul.
O să mă gândesc, răspunse Oana, cu un zâmbet ștrengăresc.
După jumătate de an, tot satul a sărbătorit nunta lui Mircea și Oana. Timotei și Făt-Frumos au fost prezenți, la fel și dobermanul care-l mușcase pe motan.
Dobermanul l-a recunoscut pe Timotei, s-a uitat chiorâș la el, dar când și-a intersectat privirea cu Făt-Frumos, s-a prefăcut că-l confundă.
Așa e povestea la noi.
