Dușmani de moarte
Abia am apucat să mă așez în pat, dornic să trag un pui de somn, când dinspre fereastra deschisă s-a auzit lătratul furios al lui Brăduț. El, de obicei, e un câine blând, nu-l prea dai de gol, dar azi parcă și-a ieșit din fire lătra de parcă îl ardea cineva pe interior și nu se oprea deloc.
Am ieșit de câteva ori în curte, dar nu am văzut nimic suspect sau vreun intrus. M-am gândit că, probabil, câinii vecinilor au trecut pe lângă gard, de aici și agitația lui Brăduț.
Așa e el nu suportă să vadă animale străine aproape de curtea pe care o păzește cu atâta vehemență. Nu-i de mirare că, de fiecare dată când ieșeam afară, nu mai era nici urmă de câine. Lătratul lui Brăduț bagă frica în oricine, așa că, probabil, câinii vecinilor se evaporau imediat. Ei nici nu știau că ursul meu, cum obișnuiesc să-i spun, era încuiat în țarc pe timpul zilei ca să evit necazurile.
Pe seară îi dădeam drumu să patruleze prin curte și pe lângă gard, iar dacă intra careva să nu zică că nu i-am avertizat.
Au fost și niște hoți din satul vecin care au încercat să intre, trei la număr. Rezultatul unul s-a ales cu un pantalon agățat în poarta mea, altul și-a pierdut pantoful sub gard, iar al treilea s-a urcat speriat până în vârful unui cireș și a fost nevoie să vină echipa de intervenție să-l dea jos. Brăduț le-a dat o lecție de neuitat.
Și, ce e important, câinele meu nu lătra fără motiv. Dar azi se comporta ca și cum ar fi văzut stafia.
Brăduț, destul! i-am strigat eu supărat, ridicându-mă și apropiindu-mă de fereastră.
A tăcut pentru câteva secunde, dar după aia a început să latre iar, cu aceeași furie.
Așa că am ieșit din nou în curte să văd ce îl agita atât pe uriașul meu ciobănesc moldovenesc. Cum m-am așteptat, curtea era goală, și s-a potolit cum m-a văzut.
Ce-i cu tine, de zici povești la țarcul tău? l-am întrebat zâmbind, apropiindu-mă de el.
Brăduț a dat vesel din coadă, privind vinovat spre mine. Știa că nu mă lăsase să mă odihnesc, dar nu lătra degeaba.
Chiar atunci a aruncat o privire scurtă spre poartă și a început să latre tare din nou.
M-am întors rapid, iar la marginea drumului am zărit ceva mic și gri, care fugise ca o săgeată. Am alergat la poartă, am ieșit și am văzut un motan! Un motan de rând, dar ce privire avea obraznică, sfidătoare, parcă îmi provoca câinele.
Ce-ai căutat pe aici, motanule? i-am spus râzând. Îți spun omenește: să nu mai vii, că Brăduț nu suportă pisicile. Dacă te prinde…
Motanul s-a întors cu o grimasă, și aproape că mi-a zâmbit batjocoritor.
Mă prinde? Habar n-are cât de rapid sunt. Nici nu reușește din țarc să sară și eu deja am dispărut. Grăsuțul tău ar trebui hrănit mai puțin asta citeam în ochii lui.
Mi-a fost chiar un pic ciudă cum motanul meu de drum m-a pus la punct fără un cuvânt.
Hai, să nu te mai văd pe aici! i-am strigat și am intrat în curte, închizând poarta.
Dar ce crezi? Motanul nici măcar nu m-a băgat în seamă, ba chiar a început să frecventeze curtea zilnic. Se plimba printre flori, se așeza lângă țarc și se uita la Brăduț ca și cum el era stăpânul ogrăzii. Singurul lucru pe care îl putea face Brăduț era să latre fără rezultat.
La început mai ieșeam să-l fugăresc pe nesimțitul ăsta pisicesc, dar degeaba cum mă întorceam în casă, motanul apărea iar.
Nu am reușit să-l alung. După mica victorie, motanul s-a simțit regele curții.
Ba chiar într-o zi a furat un colț de carne din oala câinelui, oala care era în țarc, iar Brăduț, obosit să latre degeaba, a permis furtul. Motanul a mâncat carnea demonstrativ, fix sub nasul uriașului păzitor.
Am văzut totul și m-am enervat.
O să vezi tu, motanule, îi ziceam eu subțire. Nu o să-ți mai meargă!
Așa că am decis să nu mai închid ușa țarcului la Brăduț, ca să poată ieși oricând. Să facă ordine, să pună stăpânire pe curte!
Dar fix când așteptam cu câinele apariția motanului, acesta nu s-a mai arătat. Nici a doua zi, nici a treia zi nimic.
Brăduț mă privea mirat, iar eu doar ridicam din umeri.
Poate e mai bine că nu mai vine motanul, zâmbeam eu spre câine, e liniște, e pace.
Dar, recunosc, mă ascundeam. M-am obișnuit cu motanul ăsta obraznic și chiar mi-era dor de el… Brăduț și el se obișnuise să se enerveze pe motan.
Acum? Plictiseală.
După câteva zile, Brăduț a început să mă privească insistent, de parcă mă ruga să-l caut pe motan.
Crezi că i s-a întâmplat ceva motanului nostru, Brăduț? Cu personalitatea lui, nu-i greu să se bage în bucluc… Hai să mergem până la drum, poate totuși îl zărim pe undeva.
Am ieșit pe stradă, m-am oprit lângă Dacia mea și am privit în stânga și în dreapta.
Brăduț a ieșit lângă mine, își mișca capul mare și pufos, adulmecând disperat aerul, poate găsește mirosul motanului.
Dar pe stradă, mirosea mai mult must de la curtea vecinului, așa că orice urmă era acoperită.
Am mers pe stradă în ambele direcții, n-am găsit nimic. Mă pregăteam să-l bag în curte pe Brăduț, când am auzit țipete de motan și lătrat furios. Instant s-a pornit un scandal.
De pe drum, târându-se pe o labă, ieșea motanul meu, iar după el alerga un Doberman de oraș. Știam cine îl aducea la sat familia care venea în vacanță la bunica lor, îl aducea cu ei pe Doberman.
Motanul, probabil, încercase să-i facă figura și Dobermanului, dar nu i-a ieșit. A și fost mușcat, că pe blana lui apăreau pete de sânge.
Mă uitam la motanul care se apropia și am uitat complet de Brăduț.
Dacă înainte nu se avânta fără permisiune, acum a făcut-o a alergat direct spre motan.
Brăduț! Unde te duci?! am strigat eu speriat. Motanul deja fusese bușit de Doberman, iar acum urma Brăduț…
Dar uriașul meu nu mă asculta. S-a avântat și s-a postat lângă motanul terrorizat, l-a adulmecat, și apoi…
…cu un mârâit de urs, a sărit pe Doberman.
L-a fugărit până la capătul străzii. Dobermanul a avut reacția rapidă, a întors la timp, ca să nu fie doborât, că altfel nu avea nicio șansă.
Motanul, profitând de ocazie, a dispărut. Eu mă uitam la Brăduț, și nu am observat cum motanul s-a furișat în curte.
Seara, când i-am pus mâncare lui Brăduț, mi-a căzut aproape farfuria din mână: motanul era acolo, viu, cu privire recunoscătoare. S-a rezemat de piciorul lui Brăduț și torcea.
Iar Brăduț m-a privit cu o față de parcă zicea: Iartă-mă, stăpâne, dar l-am salvat, acum trebuie să am grijă de el.
Și nu era glumă.
Brăduț chiar devenise protectorul motanului. Accepta să mănânce din oala lui, o generozitate nemaivăzută pentru un câine atât de țanțoș și mândru. Motanul reușise să-i topească inima rece. Au devenit prieteni de nedespărțit.
Și dacă crezi că povestea s-a terminat aici, te înșeli.
Am mers cu motanul la oraș, la Chișinău, la veterinar era nevoie de tratament serios pentru rana de la picior. Motanul a rămas cu mine, că trebuie supravegheat.
Eu aveam grijă de el, și Brăduț nu-și lua ochii de la prietenul lui, când doar cu câteva zile înainte ar fi vrut să îl gonească de tot. Așa e viața.
După un timp, la poartă a apărut o femeie tânără și frumoasă.
Brăduț s-a pregătit să latre la străină, dar și-a dat seama că o sperie, și a lătrat nesigur de două ori. Eu am auzit și am ieșit să văd cine-i.
B-b-bună ziua… am salutat, rușinat. Căutați pe cineva?
Femeia m-a întrebat dacă am văzut un motan gri în sat, sau poate a intrat prin curtea mea. Era motanul ei, Timofei, extrem de obraznic, care reușea să evadeze din casă, și dispărea până seara. După ce a venit la mama ei, bolnavă după un accident vascular, motanul era mai sălbatic ca niciodată.
Poate știu unde e motanul dumneavoastră, am zâmbit. Intrați în curte, nu vă fie frică de câine. Haideți!
Să mă duc la câinele dumneavoastră?! De ce?
Veți vedea imediat.
Femeia m-a privit cu ezitare, dar ochii mei sinceri au convins-o. Când a ajuns la Brăduț și a văzut motanul lângă el, a rămas uimită.
Timofei! Cum ai ajuns aici?! Ce-ai pățit? a exclamat, observând bandajul și rana. A aruncat o privire spre mine: Câinele dumneavoastră l-a mușcat?
Nu, nu, să nu credeți asta m-am încurcat. Noi, din contră, l-am salvat.
De cine?
Dacă aveți timp, vă povestesc. E chiar interesant.
I-am spus totul Olgăi (căci așa am aflat cum o cheamă), iar ea râdea cu poftă.
Nu pot să cred Timofei a dat bătăi de cap, iar voi l-ați salvat!
Așa suntem noi cu Brăduț, buni la suflet, am răspuns. Acum motanul nostru se vindecă e mai liniștit, mai cuminte.
A fost mereu cuminte, doar că aerul de sat l-a schimbat… Ori, poate, s-a supărat că nu-i mai dau atâta atenție. Am grijă de mama, avem de învățat să meargă din nou Nu-i ușor.
Să știți că puteți veni în vizită când doriți, am zis jenat. Cu motanul.
Mă mai gândesc, a glumit Olga.
După jumătate de an, toată satul era la nunta noastră a mea și a Olgăi. Timofei și Brăduț au fost oaspeți de seamă, iar Dobermanul din oraș, cel care îl mușcase, a venit și el mai mieros ca niciodată după privirea dură a lui Brăduț. Și așa s-a sfârșit, cu adevărat, povestea noastră.
