Dușmanii de moarte
Eu mă cheamă Mihai. Tocmai mă așezasem să trag un pui de somn după amiază, când, deodată, lătratul înverșunat al câinelui meu m-a trezit prin fereastra deschisă. De regulă, Grigore era un câine liniștit, dar astăzi parcă se dezlănțuise lătra de dimineață cu o furie rară la noi în sat.
Am ieșit în curte de câteva ori, dar nu am găsit nimic suspect.
M-am gândit că poate erau câinii vecinilor pe drum, și Grigore i-a simțit. Al meu e așa nu suportă să îi treacă străini pe lângă ograda ce o păzește. Nu-i de mirare că, de fiecare dată când ieșeam în curte, exact nu mai era nimeni pe lângă poartă.
La cum lătra Grigore, nici nu-i de mirare că fug câinii vecinilor. Nu știau ei că ursulețul meu, așa îi ziceam uneori, era băgat în țarc ziua ca să fiu sigur, să nu se întâmple vreun necaz.
Noaptea îl lăsam liber. Cum se zice: cine se bagă, să-și asume.
Odată, trei hoți din satul de peste vale au încercat să sară gardul la mine. Unul și-a rupt pantaloni, care s-au agățat în țepii de sus la poartă, altul a pierdut adidasul sub gard, iar al treilea s-a urcat pe-un pom, direct în vârf. Până la urmă, polițistul a chemat pompierii să-l dea jos de acolo. Grigore i-a pus pe fugă și le-a dat o lecție să țină minte cât trăiesc.
Și chiar așa, Grigore nu lătra niciodată fără motiv. Dar azi, parcă ieșise din fire.
Grigore, tu nu te mai oprești odată? am strigat, ridicându-mă din pat și apropiindu-mă de fereastră.
Câinele s-a oprit, dar a trecut doar o clipă și iar a început să latre parcă mai tare.
N-a fost chip, am ieșit iar în curte să văd ce îl frământă pe ciobănescul meu moldovenesc.
Nu era nimeni pe lângă țarc. Grigore s-a potolit imediat când m-a văzut.
Ce tot cânti aici, măi Grigore? am râs, apropiindu-mă de gard.
Grigore a dat din coadă fericit, și m-a privit cu ochii lui mari și triști, ca și cum ar fi vrut să-și ceară scuze că nu mă lăsase să dorm. Dar știa că nu lătra degeaba.
Și uite că iar aruncă o privire spre poartă și începe să latre cu putere.
M-am întors ca și cum m-ar fi tras cineva de cap, și am prins cu coada ochiului ceva mic și gri, care fugi ca vântul. Am sărit la poartă, am ieșit pe drum și…
…am văzut doar o pisică oarecare.
Dar privirea pisicii era… de o obrăznicie rară, plină de superioritate.
Ce cauți aici, măi motanule? am chicotit. Sfatul meu, nu te mai plimba pe-aici, că Grigore… n-are milă de pisici. Dacă te prinde…
Motanul a făcut o grimasă, parcă mi-a zâmbit. Parcă zicea: Prinde-mă el? Până iese din țarc, eu deja sunt peste gard. Tu îl prea hrănești, l-ai făcut grăsan.
Recunosc, m-am supărat puțin când motanul vagabond l-a umilit așa, chiar dacă tăcut, pe câinele meu.
Hai, pleacă de aici! am dat din mână, apoi am intrat în curte și am închis poarta.
Și ce credeți?
A ascultat motanul? Nici gând. Dimpotrivă, a început să apară zilnic prin curte.
Se plimba cu săniuța pe lângă țarc, se așeza chiar lângă gard, de parcă e stăpân acolo și îl doare-n cot de toți. Grigore nu putea decât să latre la el.
La început am ieșit din casă să alung năpăditul cu mustăți. Dar cât mă întorceam, motanul iarăși apărea.
Nu aveam ce-i face.
După ce a câștigat acel duel cu câinele, motanul s-a simțit ca un rege al ogrăzii.
Ba chiar a reușit să fure un bucățel de carne din castronul câinelui. Castronul era în țarc, iar Grigore, obosit să latre fără folos, stătea pe margine și motanul a profitat de moment.
După ce a mâncat carnea, a făcut-o pe ochii câinelui, ca să-l tachineze. Chiar am văzut scena cu ochii mei și m-am supărat tare.
Ei, așa faci tu… Lasă, o să ai parte de distracție! O să regreți că te-ai pus cu Grigore.
Am hotărât să nu-l mai țin pe Grigore închis ziua.
Mai bine zis, îi lăsam ușa țarcului deschisă: să poată împinge cu lăbuța imensă și să iasă dacă e nevoie.
Poate aduce el ordine în ograda asta… m-am gândit.
Motanul obosise și pe mine, și pe câine. Nici o clipă de liniște nu aveam.
Dar în ziua când așteptam vizita oaspeților nepoftiți, motanul nu a mai venit.
O fi simțit ceva, ori i s-a întâmplat altceva… N-am idee. M-am și supărat, că am pus la cale un plan și motanul gri nu s-a arătat. Nici a doua zi. Nici a treia.
Grigore mă privea uimit, iar eu doar ridicam din umeri. Ce puteam să-i spun?
Poate e mai bine așa, nu mai vine motanul pe la noi … am zâmbit. E liniște, e pace.
Dar, de fapt, mă mințeam singur.
Adevărul e că începeam să-mi fie dor de motanul cel răutăcios. Pare nebunesc, dar chiar așa era.
Și Grigore se obișnuise să latre la dușmanul lui. Să se agite pe ce făcea motanul.
Acum? Plictiseală…
După câteva zile, Grigore a început să-mi ceară să verific dacă motanul e prin preajmă.
Cum? Cu privirea. Se apropia de mine, mă privea, și eu înțelegeam.
Crezi că s-a întâmplat ceva cu banditul nostru gri? m-am întrebat. Cu un așa caracter, sigur se bagă în belele. Hai, Grigore, să ieșim la drum, să vedem dacă-i pe aproape.
Am deschis poarta, am ieșit pe uliță, m-am oprit lângă loganul meu și am aruncat privirea în stânga și-n dreapta.
Grigore m-a urmat, scuturând capul lui mare și păros și adulmecând aerul cu nădejde: poate găsește mirosul familiar și… detestat al motanului.
Nu era ușor mirosul de bălegar de la vecini acoperea orice.
Am luat ulița la pas; nimic. M-am întors la poartă și m-am gândit să-i spun lui Grigore să intre în curte.
Oricum, n-aveam de gând să pierdem ziua după motanul care nu ne lăsase pace două săptămâni.
Când să închid poarta, m-am oprit, întorcând capul la stânga.
Undeva aproape, se întâmplă ceva ciudat. Am auzit strigăte disperate, de pisică, și lătratul furios al unui câine străin.
După o minută, pe drum a apărut motanul meu gri. Ţâşnea pe drum, şchiopătând pe o lăbuţă. Cu el venea în goană un câine: nu oricare, ci un doberman de rasă, venit de la oraș.
Pe doberman îl știam familia aceea vine din Chișinău la țară vara și iarna, și aduc câinele cu ei. Probabil motanul a vrut să-l înnebunească pe orășean la fel ca pe Grigore, dar de data asta nu i-a ieșit.
Dobermanul se pare că l-a și mușcat am văzut pete maronii pe blana motanului.
Am privind atent motanul grăbit, și am uitat de Grigore.
Dar Grigore, fără să mă întrebe, a sărit spre motanul speriat lucru rar.
Grigore! Unde fugi?! am strigat, imaginând ce i se va mai întâmpla motanului. Sărmanul era deja rănit de doberman, acum îl prinde și Grigore… Grigore, oprește-te!
Nicio șansă să mă audă. Câinele s-a repezit spre motan.
Motanul a simțit pericolul și a oprit brusc, chiar în mijlocul drumului.
Și-a dat probabil seama că viața lui era la un fir de păr, sau, cum ar zice bunica, la o mustață de motan.
Ce s-a întâmplat?
Grigore s-a oprit lângă motanul speriat, l-a mirosit, apoi…
…a scos un răget, ca un urs sau un leu, și s-a repezit la dobermanul care îl urmărea pe motan.
L-a fugărit până la capătul uliței noroc că dobermanul a avut reacție bună și s-a întors rapid, cu urechile lipite de cap.
Altfel, nu scăpa ușor. În tot satul nu era câine care să se măsoare cu Grigore.
Motanul a profitat de moment și a dispărut. Eu urmăream câinele și n-am văzut când a plecat griul.
Seara, când am ieșit să-i pun mâncare lui Grigore, mi-a scăpat castronul din mână. Era acolo motanul, viu, sănătos, cu ochii plini de recunoștință. Își pusese capul pe piciorul lui Grigore și torcea încet.
Grigore s-a uitat la mine cu o privire de parcă zicea: Iartă-mă, dar l-am salvat și de-acum trebuie să am grijă de el. Și nu era o glumă.
Grigore era decis să fie gardianul personal al motanului gri.
I-a permis chiar să mănânce din castronul lui nu s-a mai văzut așa generozitate de la un câine atât de serios și morocănos. Cumva, motanul gri a topit gheața din inima câinelui.
Din dușmani de moarte, au devenit cei mai buni prieteni.
Dacă credeți că aici s-a încheiat povestea, vă înșelați.
A trebuit să-l duc pe motan la oraș, la veterinar, să-i trateze rana la picior. Era gravă fără tratament nu se vindeca. Așa că doctorul l-a cusut, și motanul a rămas la mine.
Eu l-am îngrijit, iar Grigore era mereu atent la el, de parcă ar fi văzut altceva acum puțin timp.
După un timp, la poartă a apărut o tânără frumoasă.
Grigore a vrut să latre, dar a ezitat, doar a lătrat slab. Eu am ieșit din casă…
B-b-bună ziua… m-am bâlbâit. Dumneavoastră la mine?
Fata a întrebat dacă am văzut cumva un motan gri.
Ori a intrat la dvs. în curte? Să știți, e un motan foarte obraznic. Am încercat să-l țin în casă, dar Timotei al meu tot evadează și umblă până seara. În oraș era cuminte, dar acum sunt la mama, după accident; el nu mai poate de libertate. De obicei vine seara acasă, îl spăl, îl hrănesc, dar de câteva zile nu-i nu știu ce să mai cred.
Să știți, cred că știu unde e Timotei al dumneavoastră, am zâmbit. Intrați în curte. Nu vă temeți de Grigore, nu vă atinge. Haideți.
Unde, la câinele dvs?! De ce?
O să vedeți imediat.
Doamna a ezitat, dar privirea mea a convins-o. Când s-a apropiat de Grigore, a văzut cine se tolănește lângă el și a izbucnit:
Timotei! Cum ai ajuns?! Ce-i cu tine? a întrebat speriată, văzând că motanul e bandajat la lăbuță și la șold. Apoi s-a întors spre mine: Câinele dvs l-a mușcat?
Nu, nu, nici vorbă, m-am rușinat. Noi, de fapt… l-am salvat.
Salvat? De cine?
Dacă nu vă grăbiți, vă spun totul. Vă va plăcea povestea.
I-am povestit tot Olgăi (căci așa am aflat că o cheamă), și a râs cu poftă.
Ce să vezi… Timotei să vă dea bătăi de cap și tot dvs îl salvați.
Așa suntem noi, eu și Grigore suflet bun, am zâmbit. Acum pisoiul dvs se vindecă. Fizic și moral. E o drăgălașenie, nu mai enervează pe nimeni.
Așa e el dintotdeauna… O fi aerul de la țară, sau poate s-a supărat că nu-i dau atâta atenție. Mama e bolnavă, trebuie să o ajut chiar acum învață iar să meargă. E greu.
Veniți pe la noi când aveți timp, am spus stânjenit. Cu motanul.
Poate că vin, a răspuns Olga, cu un zâmbet ștrengar.
Și peste jumătate de an, tot satul a petrecut la nunta mea cu Olga. Grigore și Timotei au fost și ei acolo și dobermanul care-l mușcase pe Timotei. Dobermanul l-a recunoscut pe motan, s-a uitat urât, dar când s-a întâlnit cu privirea lui Grigore, s-a prefăcut că nu știe cine e. Așa-i în lumea noastră povestea continuă.
