— Asta e tot ce avem pe masă? — întrebă indignată Oana, uitându-se în oală.
Pe aragaz clocotea încet o ciorbă de legume fără carne. Lângă ea, un castron mare cu terci de ovăz fără unt și o farfurie cu varză fiartă.
În ușa bucătăriei rămăsese Alexandru, fratele meu. Soția lui, Oana, privea derutată masa pe care nu se vedea nici friptură, nici salate, nici plăcinte.
— Și unde e mâncarea adevărată? — nu se putu abține Alexandru, aruncând o privire peste bucatele sărace.
Mihaela, soția mea, așeză calm polonicul în fața oaspeților.
— Azi mâncăm ce avem.
Oaspeții s-au privit. Alexandru deschise gura, dar tăcu. Oana își netezi nervoasă șervețelul. Nu știau încă că această masă avea să fie ultima dintr-un șir nesfârșit de ospățuri gratuite.
***
Eu și Mihaela locuiam într-un apartament mic, dar primitor, la etajul trei al unui bloc obișnuit. Amândoi lucram, amândoi ne plăcea să gătim. Vinerea, Mihaela răsfoia bloguri culinare și plănuia meniul pentru weekend, iar eu o ajutam cu drag la plită.
— Hai în weekend să facem ardei umpluți? — propunea ea, iar eu acceptam, simțind deja mirosul de carne înăbușită cu sos de roșii.
Ne plăceau oaspeții. Nu cei care vin după program, ci aceia cu care e plăcut să stai la masă, să vorbești despre lucruri importante.
Acum câțiva ani, l-am ajutat pe fratele meu Alexandru la mutare. Am cărat cutii, am dezmembrat mobilă, am dormit pe o saltea gonflabilă. După aceea, Alexandru, cu Oana și cei doi copii, au început să mai vină din când în când. La început era drăguț: Alexandru aducea un tort, Oana – fructe, copiii se purtau cuminte. Stăteam la masă, râdeam, ne aminteam de cunoscuți.
Dar încet, ceva s-a schimbat fără să putem spune exact ce.
Torturile au dispărut. Fructele la fel. Vizitele s-au întețit.
Acum, în fiecare sâmbătă sau duminică, rudele apăreau în prag aproape de prânz sau cină. Nu mai anunțau din timp.
Oana putea să trimită un mesaj cu zece minute înainte să sune la ușă:
— Eram în zonă. Acum trecem pe la voi, nu vă supărați?
Alteori veneau chiar fără vreun anunț.
Mihaela observase un tipar ciudat: oaspeții apăreau exact când prin casă se răspândea miros de plăcintă proaspătă sau de friptură. Parcă simțeau.
Oana intra prima în bucătărie.
— O, ce bine miroase! — exclamă ea, ridicând capacele oalelor. — Noi azi n-am gătit deloc.
Alexandru se așeza la masă și începea să povestească noutăți, în timp ce copiii deschideau frigiderul și scotoceară pe rafturi după dulciuri.
După fiecare vizită, frigiderul rămânea simțitor mai gol, iar Mihaelei îi rămânea o grămadă de vase de spălat și firimituri de strâns.
Un incident deosebit de neplăcut s-a întâmplat într-o sâmbătă dinaintea aniversării mamei Mihaelei.
Două zile întregi a stat în bucătărie. A copt rață cu mere, a făcut trei salate, a copt o plăcintă cu vișine. Cumpărăturile o costaseră câțiva lei buni – economisise special pentru sărbătoare câteva săptămâni.
— Mâine e ziua mare, — îmi spusese ea cu o seară înainte, privind cu plăcere frigiderul plin. — Totul e gata.
Dar sâmbătă, pe la doisprezece, a sunat soneria.
În prag stăteau Alexandru, Oana și amândoi copiii.
— Eram în trecere! — anunță bucuroasă Oana, dându-și deja geaca jos.
Mihaela încercă să sugereze ușor că mâncarea era pregătită pentru a doua zi.
— Mâine e aniversarea mamei, am gătit special două zile, — spuse ea, sperând că oaspeții vor înțelege.
Oana dădu din mână:
— Lasă, mai faci tu, ești meșteră.
În câteva ore, oaspeții au mistuit aproape jumătate din proviziile de sărbătoare. Copiii s-au năpustit la plăcintă. Din rață a mai rămas doar jumătate.
Când, seara, Mihaela a deschis frigiderul, i s-a strâns inima. Nu era furie – mai degrabă o amărăciune tăcută. Nu-i părea rău de mâncare. Îi părea rău de mâinile ei, de cele două zile, de mirosul de aluat cald de dimineață.
Pentru prima oară s-a gândit la asta fără ocolișuri: rudele veneau nu pentru suflet. Le plăcea doar să mănânce bine pe gratis.
Târziu, noaptea, am deschis eu subiectul.
— Observ de mult, — am spus încet, privind în masă. — Doar nu știam cum să numesc. Și cu fratele meu e stânjenitor.
Mihaela nu răspunse. Dar amândoi am înțeles că nu mai putem tăcea.
Nu ne-am certat și n-am făcut scenă. În schimb, am născocit altceva.
— Să facem un experiment, — mi-a propus Mihaela într-o miercuri seara. — Să gătim pentru weekend cea mai simplă mâncare. Să vedem ce se întâmplă.
Am zâmbit:
— Crezi că va da rezultat?
— Cred că da.
Vinerea, Mihaela a pus la fiert terci de ovăz fără unt, a făcut ciorbă de legume fără carne, a fiert varză și a pregătit compot fără zahăr. Nimic altceva. Carnea, brânza, cârnații, dulciurile – le-a băgat la congelator și pe rafturile de sus ale cămarăi.
Frigiderul arăta ostentativ de sărac.
Duminica, totul s-a petrecut după scenariul obișnuit.
Soneria a sunat pe la doisprezece. În prag – Alexandru, Oana și copiii. Oana zâmbea deja, trăgând aer pe nas – dar de data asta nu se simțea niciun miros.
A intrat obișnuit în bucătărie și s-a uitat în oală. Zâmbetul i-a pierit ușor. A deschis frigiderul. L-a închis. L-a deschis din nou – ca și cum ar fi sperat că data viitoare va apărea altceva.
La masă s-a așternut o tăcere încordată. Copiii învârteau furculițele prin varză, nehotărâți. Alexandru a mâncat câteva linguri de ciorbă și a început să se uite la ceas. Oana răspundea monosilabic, tot aruncând priviri spre ușă.
Mihaela a turnat compot și a întrebat calm:
— Cum merge treaba? Cum e la muncă?
— Bine, — a răspuns scurt Alexandru.
După patruzeci de minute, familia s-a grăbit spre casă.
— Ei, trebuie să plecăm, — a spus Oana ridicându-se. — Mai avem treabă.
Când s-a închis ușa în spatele lor, am spus încet:
— Cred că au înțeles.
Săptămâna următoare, povestea s-a repetat.
Mihaela a gătit din nou cea mai simplă mâncare: terci de hrișcă, borș de legume fără carne, sfeclă fiartă. Alexandru cu familia au venit, au stat la masă fără poftă și au plecat mai devreme.
Apoi s-a repetat încă o dată. Și încă o dată.
Fiecare vizită era mai scurtă decât precedenta. Oana nu mai exclama cu încântare de mirosuri. Dispăruseră cererile obișnuite de tort la ceai sau de borcane cu murături.
— Ce, tot așa sărac aveți azi? — a aruncat odată Alexandru, privind masa.
— Se întâmplă, — a răspuns calm Mihaela, punându-i farfuria în față.
El a tăcut.
Totul s-a clarificat definitiv într-o joi. Am ieșit pe hol după telefon și am auzit din întâmplare o frântură din discuția fratelui meu – stătea la fereastră și vorbea cu cineva în șoaptă:
— Ce să faci acolo? Acum nu mai gătesc nimic normal.
M-am întors tăcut în bucătărie și nu i-am spus Mihaelei imediat. Abia seara, după ce oaspeții plecaseră, i-am relatat fraza.
Mihaela a tăcut mult, privind pe geam.
— Deci am înțeles corect, — a spus în cele din urmă.
Nu mai era nevoie să ne explicăm nimic. Acea scurtă frază, auzită din întâmplare, a pus totul la locul lui.
După o lună, vizitele aproape încetaseră. Alexandru cu familia și-au petrecut weekendurile la alte rude – la soacră, la prieteni vechi, la vreun vecin din fosta casă.
În apartamentul nostru, în sfârșit, s-a așternut liniștea.
Liniștea simplă, obișnuită, demult uitată a dimineții de sâmbătă.
Am putut iar să bem cafeaua împreună fără să ascultăm soneria. Să ne uităm la filme fără gândul că vor năvăli oaspeții. Să invităm doar pe cine voiam noi.
— Ce bine e, — a spus Mihaela într-o duminică, tolănindu-se pe canapea cu o carte. — Uitasem că weekendurile pot fi așa.
Am zâmbit și n-am răspuns nimic.
Totuși, la începutul lunii următoare, Alexandru a venit – singur, fără Oana și copii. S-a așezat la masa din bucătărie, a acceptat o ceașcă de ceai. La început am vorbit despre nimicuri.
Dar n-am mai ocolit subiectul.
— Sandu, mereu ne bucurăm să te vedem, — am spus rar. — Dar să ținem în fiecare weekend un restaurant gratis nu mai suntem dispuși. Să fie clar.
Alexandru și-a coborât privirea în ceașcă. A tăcut.
— Am înțeles, — a spus în cele din urmă, încet.
Pe fața lui se vedea că, pentru prima oară, privise cu adevărat lucrurile din afară.
După câteva luni, relațiile dintre rude au devenit mai calme și, poate, mai sincere decât înainte.
Alexandru mai venea din când în când, dar acum suna întotdeauna din timp.
— Pot sâmbăta? — întreba simplu, fără vechea suficiență.
Adesea aducea cu el plăcinte sau cumpărături pentru o cină comună. Odată a venit cu o bucată de somon și o sticlă de vin bun.
— Am zis să contribui, — a spus ușor stingherit, întinzând punga Mihaelei.
Oana se purta și ea altfel – nu mai intra direct în bucătărie, nu mai deschidea frigiderul, nu mai scotea capacele oalelor.
Iar Mihaela a înțeles un lucru important, pe care înainte nu știa să-l spună. Când oamenii s-au obișnuit să abuzeze de bunătatea altora, nu e nevoie să faci scandal sau să plângi. Uneori e de ajuns să nu le mai creezi condiții confortabile. Și totul se așază de la sine.
