Căsătoria mea cu Petru a început cu optsprezece ani în urmă, într-o seară ce părea trasă dintr-un vis ciudat, unde toate umbrele aveau glas și mirosul de ploaie se amesteca cu pașii străini. Fosta lui nevastă, Vasilica, l-a lăsat pe el și pe copiii lor, fugind cu un bărbat ce părea să aibă ochii plini de stele căzătoare. Petru și Vasilica aveau doi copii frumoși, un băiat și o fată, cu nume ce răsunau a dor: Ionuț și Nicoleta.
În acele vremuri stranii, când copiii abia abia descopereau lumea, Petru a rămas fără lucru. Parfum de sărăcie plutea prin apartamentul lor din Chișinău, iar Vasilica se zbătea printre gânduri și aripi pe la portarul fabricii dintr-o suburbie moldovenească. Petru sfârșea serile cu un pahar de vin de casă, ascultând singurătatea și povestind necazurile lui la vecinii din bloc. În această zbatere, Vasilica fugea de trecut, precum o umbră înghițită de lumina noului său iubit, lăsând copiii în grija destinului.
Copiii rămăseseră uitati printre dulapuri și pereți de beton, dar vecinii moldoveni, plini de milă și cu inima largă, le aduceau mâncare și îi mângâiau cu vorbele dulci, uneori presărând pe ușa lor un cozonac. Petru parcă dispăru într-o ceață a problemelor, uitând de toate. Când a realizat că familia lui s-a sfărâmat ca un vas de lut, era prea târziu copiii fuseseră duși la un orfelinat din Tiraspol.
Am intrat în viața lui Petru aproape ca o fantomă, la o nuntă de pe malul Prutului, acolo unde râul visează. Situația lui mi-a atins sufletul, ca o melodie veche, și am simțit o legătură inexplicabilă. Am vrut să-i clădesc o altă lume, să îi vindec rănile de nevăzut. După nunta aceea, m-am oferit să aduc copiii acasă din orfelinat. N-am avut niciodată copii ai mei, dar Ionuț și Nicoleta mi-au devenit suflet, și m-au iubit ca pe o mamă adevărată.
Optsprezece ani, într-o poveste fără început și fără sfârșit, copiii nu au știut că nu sunt mama lor din sânge. Apoi, din umbra norilor, Vasilica a revenit, dorind să se apropie de ei și să le spună adevărul. Ionuț a primit vestea ca un domn moldovean, spunând cu liniștea unui plop bătrân că eu sunt singura lui mamă, fără îndoieli. Nicoleta, însă, a deschis ușa inimii către Vasilica și a hotărât s-o ierte așa cum doar moldovencele pot ierta, cu sufletul plin de dor și poezie. La început, am simțit teamă să o primesc pe Vasilica printre noi, căci trecutul ei era un zid de lacrimi.
Și totuși, am înțeles într-un târziu că regretul ei era adevărat, că voia să repare legăturile rupte. M-am lăsat purtată de visul acesta ciudat, iar copiii s-au ales cu două mame, ca două sălcii lângă același râu. Acum cred cu tărie că a fi mamă nu-i doar a da naștere, ci a crește copiii cu iubire și grijă, ca într-un vis moldovenesc, unde timpul curge lent și toate lucrurile mari par mici iar cele mici devin uriașe. Un vis unde leul devine un cozonac și dragostea se măsoară în adierea vântului dintre satele noastre.
