În ziua în care am îngropat pe soțul meu ploaia curgea lin, ca o manta de argint peste cimitirul umed. Umbrela mea mică, neagră, nu reușea să adăpostească singurătatea ce îmi învelea inima. Țineam un bețișor de tămâie și priveau mormântul abia săpat, pământul încă rece și umed, tremurând. Prietenul meu de aproape patruzeci de ani Ion se dărâmase într-un morman de pamânt rece.
După înmormântare n-am avut timp să mă scufund în durere. Cel mai mare fiu al meu, Andrei, în care soțul meu avea încredere deplină, a prins cheile casei fără ezitare. Când Ion încă era sănătos spunea: Tu îmbătrânești, eu îmbătrânesc; să trecem totul pe numele copilului. Dacă totul îi aparține, el va fi responsabil. Nu m-am oprit. Ce părinți nu-și iubesc copiii? Așa că casa, actele, toate documentele au ajuns pe numele lui Andrei.
În a șaptea zi după slujbă, Andrei ma chemat la o plimbare. Nu mă așteptam ca drumul să fie ca o lamă de cuțit. Mașina sa oprit la marginea Iașului, lângă un popas de triciclete. Andrei, cu voce rece, a spus:
Coboară aici. Eu și soția mea nu ne mai putem ocupa de tine. De acum înainte va trebui să te descurci singură.
Ușile îmi zumzăiau, vederea se încețoșa. Credeam că aud greșit, dar ochii lui erau hotărâți, parcă voia să mă împinge deodată. Am rămas pe marginea drumului, lângă un magazin cu băuturi, cu o săculeț de haine în brațe. Casa aceea locul unde am trăit, unde am îngrijit pe Ion și pe copiii noștri era deja pe numele lui Andrei. Nu mai aveam dreptul să mă întorc.
Se spune: Când pierzi pe soț, rămân copiii. Dar uneori copiii nu înseamnă nimic. Fiul meu ma aruncat întrun colț. Totuși, Andrei nu știa că nu eram complet neajutorată. Mereu am purtat în buzunar o carnețel de bancă: banii pe care Ion și cu mine iam strâns toată viața, peste treizeci de milioane de lei. Îi ascunsesem în tăcere, departe de ochii copiilor și ai oricui altuia. Ion obișnuia să zică: Oamenii te consideră bună doar atâta timp cât ai ceva în mână.
În acea zi am tăcut. Nu voiam să cer limosne, nu voiam să dezvălui secretul. Voiam să văd cum mă tratează Andrei și viața însăși.
Prima noapte, după ce am fost abandonată, mam adăpostit sub coperta unei mici cafele de lângă drum. Proprietara, mătușa Lenuța, sa îndurat de mine și mia adus o ceașcă de ceai fierbinte. Când iam spus că tocmai miam pierdut soțul și că copii mau lăsat, ea a oftat:
Astăzi se văd tot mai multe cazuri ca al tău, soră. Copiii pun uneori banii mai presus de dragoste.
Am închiriat o pensiune modestă, plătind din dobânzile contului. Am fost foarte atentă: nu am spus nimănui că am bani. Trăiam simplu, îmbrăcând haine vechi, cumpărând pâine și linte ieftină, încercând să nu atrag atenția.
Nenumărate nopți mam cuibărit pe patul de lemn, amintindumi vechea casă, zumzetul ventilatorului de la tavan, aroma ceaiului cu condimente pregătit de Ion. Amintirile dor, dar îmi spuneam: cât timp voi trăi, trebuie să merg mai departe.
Pian, mam obișnuit cu noua viață. Ziua, căutam muncă la piață: spălam legume, încărcam mărfuri, împachetam colete. Îmi plăteau puțin, dar nu mă deranja. Voiam să rămân în picioare, să nu depind de milostenie. Comercianții mă strigau doamna Ilinca. Nu știau că, odată ce piața se strângea, mă întorceam la camera închiriată, deschideam carnețelul de economii, îl priveam un minut și îl închideam din nou. Acela era secretul meu de supraviețuire.
Întro zi, am întâlnit o veche prietenă din tinerețe doamna Ana. Văzândumă la pensiune, mia povestit că soțul ei murise și viața devenise grea. Sa îndurat și mia oferit un loc de muncă la hanul de la drum al familiei ei. Am acceptat. Munca era grea, dar primeam mâncare și un pat unde să dorm. Și încă aveam motive să țin ascuns carnețelul.
Între timp, veneau zvonuri despre Andrei. Trăia cu soția și copiii întro casă mare, cumpărase o mașină nouă, dar paria la jocuri de noroc. Un cunoscut mia șoptit: Probabil și-a ipotecat deja terenul. Am ascultat cu durere, dar am decis să nu-l contactez. El mă lăsase la stația de triciclete; nu aveam altceva de spus.
Întro dupăamiază, în timp ce curățam hanul, un bărbat necunoscut a venit să mă caute. Era îmbrăcat bine, dar fața îi era tensionată. Lam recunoscut: era un prieten bețiv al lui Andrei. Ma privit fix și a întrebat:
Ești mama lui Andrei?
Mam oprit, am încuviințat cu prudență. El sa apropiat, vocea încărcată de presiune:
Ne datorează milioane de lei. Acum se ascunde. Dacă îl iubești încă, ajută-l.
Mam înfiorat. Am zâmbit ușor:
Acum sunt foarte săracă. Nu mai am nimic să dau.
Sa plecat supărat, dar cuvintele lui mau făcut să mă gândesc mult. Îl iubeam pe copilul meu, dar eram rănită și de el. Ma abandonat crudele la stație. Acum primea pedeapsa lui, era oare și aceasta dreptate?
Câte luni au trecut și Andrei a venit să mă caute. Era palid, epuizat, ochii roșii. La vederea mea, a căzut în genunchi și a chicoti:
Mamă, am greșit. Sunt un nenorocit. Te rog, salvează-mă încă o dată. Dacă nu, toată familia mea se va pierde.
În acel moment inima mia bătut cu putere. Miam amintit nopțile în care plângeam în tăcere pentru el, amintirea abandonului. Dar am și amintit cuvintele lui Ion, spuse înainte de moarte: Oricum sar întâmpla, el rămâne copilul meu.
Am tăcut mult timp. Apoi am intrat încet în camera, am scos carnețelul cu peste treizeci de milioane de lei și lam așezat în fața lui Andrei. Ochii mei erau senini, dar hotărâți:
Aceștia sunt banii pe care iam strâns părinții tăi tot timpul vieții. Ii țineam ascunși de teama că nu îi vei prețui. Acum ţii dau. Dar aminteșteți: dacă vei călca iarăși peste dragostea mamei tale, chiar și cu tot banii lumii, nu vei mai putea ridica capul cu demnitate.
El ia luat tremurând, plângând ca sub o ploaie torențială.
Poate că se va schimba, poate nu. Dar, ca mamă, am îndeplinit ultima mea datorie. Și secretul acelui cont de economii a ieșit la lumină, exact când avea cea mai multă nevoie.
