Îmi amintesc că în ziua în care l-am îngropat pe soțul meu ploua ușor, ca o pânză fină căzând peste câmpurile din jur. Umbrela mea mică, neagră, nu a putut adăposti singurătatea ce se adâncea în inima mea. Țineam o tămâie aprinsă și priveam mormântul săpat de curând, al cărui pământ era încă umed, tremurând. Companionul meu de aproape patruzeci de ani Ion se transformase într-un fir de pământ rece.
După serviciul funerar nu am avut timp să mă afund în durere. Băiatul cel mare, Radu, la care Ion îi încredințase totul, a luat cheile casei fără ezitare. Când Ion era încă sănătos spunea: Noi îmbătrânim, să trecem totul pe numele fiului. Dacă totul e pe numele lui, el va fi responsabil. Nu am opus niciun cuvânt. Ce părinţi nu îşi iubează copiii? Așa că casa, actele, toate documentele au ajuns pe numele lui Radu.
În a șaptea zi de la înmormântare, Radu ma chemat să facem o plimbare. Nu mă așteptam ca acea călătorie să se transforme într-o lovitură de cuțit. Mașina sa oprit la marginea Iașului, lângă o stație de microbuze. Radu, cu glas rece, mia spus:
Coboară aici. Eu și soţia mea nu ne mai ocupăm de tine. De acum încolo trebuie să te descurci singură.
Urechea îmi zumzăia, vederea se încețoșa. Am crezut că am auzit greșit, dar ochii lui erau fermi, parcă voiau să mă împingă deodată. Am rămas așezată lângă șosea, lângă un magazin de vinuri, cu o mică geantă de haine. Casa aceea în care trăisem, în care îngrijisem pe Ion și pe copiii noștri era deja pe numele lui Radu. Nu aveam dreptul să mă întorc.
Se spune: Când pierzi soțul, rămân copiii. Dar uneori copiii nu înseamnă nimic. Propriul meu fiu ma aruncat întrun colț. Totuși, Radu nu ştia un lucru: nu eram pe deplin neajutorată. Întotdeauna purtam în buzunar o carnețelă bancară, cu banii pe care Ion și cu mine îi strânseserăm de-a lungul vieții, peste treizeci de milioane de lei. Îi am ascuns de copii și de oricine altcineva. Ion obișnuia să spună: Oamenii îţi sunt buni doar cât timp au ceva în mână.
Acelă zi am hotărât să taci. Nu voi cerșește, nu voi dezvălui secretul. Voi vedea cum mă tratează Radu și viața însăși.
Prima noapte, după ce am fost abandonată, mam adăpostit sub pridvorul unei mici cești de ceai. Gazda, mătușa Lumința, sa milostivit de mine și mia turnat o ceașcă fierbinte. Când iam mărturisit că tocmai îmi pierdusem soțul și că copiii mă părăsiseră, ea a oftat:
Astăzi se întâmplă tot mai multe astfel, soră. Copiii pun adesea banii mai presus de iubire.
Am închiriat o cantină modestă, plătind din dobânzile contului. Am fost foarte prudentă: nicio vorbă despre averea mea. Trăiam simplu, cu haine vechi, cumpărând pâine și linte ieftină, încercând să nu atrag atenţia.
Nopțile erau lungi, așezată pe patul de lemn, amintindumi de casa veche, de bâzâitul ventilatorului de la tavan şi de aromele de ceai cu condimente pregătite de Ion. Amintirile dorau, dar îmi spuneam: dacă mai trăiesc, trebuie să merg înainte.
În timp, mam obișnuit cu viața nouă. Ziua îmi căuta muncă la piață: spălat de legume, încărcat de marfă, împachetat colete. Câștigam puţin, dar nu mă deranja. Vreau să stau în picioare, fără milă. Comercianţii mă strigau doamna Ana. Nu ştiau că, de fiecare dată când piaţa se închidea, mă întorceam la camera închiriată, deschideam carnețelul, îl priveam o clipă şi îl ascundeam din nou. Acela era secretul meu de supravieţuire.
Întro zi am întâlnit o veche prietenă din tinereţe doamna Doina. Când ma văzuse în cantină, iam vorbit despre pierderea soțului și greutăţile apărute. Mia oferit un loc la hanul familiei ei, pe drumul de la Iași spre Botoșani. Am acceptat. Munca era grea, dar în schimb aveam mâncare şi un pat. Iar secretul carnetului rămânea ascuns.
Între timp, vestea despre Radu venea tot mai des. Trăia cu soţia și copiii întro casă mare, cumpărase o mașină nouă, dar se juca la noroc. Un cunoscut mia șoptit: Probabil a pus la ipotecă actele terenului. Am ascultat cu durere, dar nu lam contactat. El mă lăsase la staţia de microbuze; nu aveam nimic de spus.
Întro dupăamiază, în timp ce curățam hanul, un bărbat necunoscut ma căutat. Era bine îmbrăcat, dar faţa ia trădat tensiunea. Lam recunoscut: era prietenul bețivan al lui Radu. Ma privi fix și întrebă:
Eşti mama lui Radu?
Mam oprit, am clătinat încet. El sa apropiat, vocea încărcată de presiune:
Ne trebuie milioane de lei. Acum e ascuns. Dacă încă îl iubeşti, ajutăl.
Mam înfiorat. Am zâmbit uşor:
Acum sunt foarte săracă. Nu am nimic de oferit.
A plecat supărat. Gândul mia rămas totuşi. Iubeam fiul, dar era rănit de el. Ma abandonat la staţia de microbuze; acum vedea săvârşirea pedepsei lui, erase dreptăciunea?
Câte luni mai târziu, Radu a venit să mă caute. Era slab, slăbit, ochii roşii. Ajuns lângă mine, a căzut în genunchi şi a început să plângă:
Mamă, mam înşelat. Sunt un nenorocit. Te rog, salvează-mă încă o dată. Dacă nu, toată familia mea se va rupe.
Inima mia bătut cu putere. Am amintit nopţile în care plângeam în tăcere pentru el, amintirea abandonului. Dar miam amintit şi cuvintele lui Ion, spuse înainte de moarte: Oricât sar întâmpla, el rămâne copilul meu.
Am stat tăcută un timp îndelungat. Apoi mam strecurat în camera, am scos carnețelul cu peste treizeci de milioane de lei şi lam pus în faţa lui Radu. Ochii miau rămas liniştiţi, dar hotărâţi:
Aici este banii pe care ii am strâns părinţii tăi toată viaţa. I i-am ascuns de teamă să nu-i iroseşti. Acum ţii dau. Dar să nu uiţi niciodată: dacă vei călca din nou pe dragostea mamei tale, chiar dacă ai toţi banii lumii, nu vei mai putea ridica capul cu demnitate.
Radu ia luat tremurând. Lacrimile ii curgeau ca ploaia de afară.
Poate se va schimba, poate nu. Dar, ca mamă, am îndeplinit ultima mea datorie. Iar secretul contului de economii a ieșit la lumină exact când avea cea mai mare nevoie.
