În ziua în care îngropăm pe soțul meu plouă ușor. Umbrela mică, neagră, nu acoperă singurătatea inimii mele. Țin un bețișor de tămâie și privesc mormântul săpat recent, a cărui pământ e încă umed, și tremur. Soțul meu de aproape patruzeci de ani Ion sa transformat întrun săpăr rece de pământ.
După înmormântare nu am timp să mă afund în durere. Fiul meu mare, Radu, în care Ion avea încredere deplină, ia imediat cheile casei. Când Ion încă era sănătos spunea: Îmbătrânim amândoi, să punem totul pe numele copilului. Dacă totul e pe numele lui, el va fi responsabil. Eu nu am opus niciun cuvânt. Ce părinţi nuși iubesc copiii? Așa că casa, actele, toate documentele rămân pe numele lui Radu.
În a șaptea zi de la înmormântare, Radu mă invită să mergem la o plimbare. Nici nu mă așteptam ca acea călătorie să fie ca o înjunghiere. Mașina se oprește la marginea Iașului, lângă un staţie de microbuze. Radu, cu glas rece, îmi spune:
Cobori aici. Eu și soţia mea nu ne mai putem ocupa de tine. De acum înainte vei trebui să te descurci singură.
Urechile îmi zumzăie, vederea îmi devine înceţoşată. Cred că am auzit greșit, dar ochii lui rămân de neclintit, parcă vrea să mă împingă deodată. Rămân așezată pe marginea drumului, lângă un magazin de băuturi, cu o singură sacoșă de haine. Casa acea în care am locuit, în care miam îngrijit soțul și copiii este acum pe numele lui Radu. Nu am dreptul să mă întorc.
Se spune: Când îţi pierzi soțul, rămâi cu copiii. Dar uneori copiii înseamnă să nu ai pe nimeni. Propriul meu fiu ma aruncat întrun colţ. Totuşi, Radu nu ştie ceva: nu sunt total fără sprijin. Întotdeauna port în buzunar un carnet bancar: banii pe care Ion şi eu iam strâns toată viaţa, peste treizeci de milioane de lei. Ii ascundeam în secret, fără să ştie copiii sau altcineva. Ion obișnuia să spună: Oamenii sunt buni cu tine numai cât ai ceva în mână.
În acea zi aleg să tac. Nu voi cerşetă, nu voi dezvălui secretul. Vreau să văd cum mă tratează Radu şi viaţa însăşi.
Prima noapte, după ce am fost abandonată, mă adapostesc sub streaşul unei mici cafenele. Proprietara mătuşa Lia îmi are milă și îmi serveşte o ceașcă fierbinte de ceai. Când îi povestesc că tocmai miam pierdut soțul și copiii mau lăsat singură, ea doar suspină:
Astăzi vezi tot felul de cazuri, soră. Copiii, uneori, preţuiesc mai mult banii decât dragostea.
Închiriază o pensiune modestă, plătind din dobânzile contului. Fiind extrem de prudentă, nu spun nimic nimănui despre averea mea. Trăiesc simplu: port haine vechi, cumpăr pâine și fasole ieftină și evit să atrag atenţia.
Multe nopţi mă cuibăresc pe patul de lemn, amintindumi de casa veche, de zgomotul ventilatorului de la tavan, de aroma ceaiului cu condimente făcut de Ion. Amintirile dor, dar îmi spun că atâta timp cât respir trebuie să merg mai departe.
Treptat mă adaptez la noua viață. Ziua îmi caut un loc de muncă la piaţă: spăl legume, transport marfă, împachetez colete. Câştig puţin, dar nu contează. Vreau să stau pe picioare, să nu depind de mila altora. Comercianţii mă numesc doamna Maria. Nu ştiu că, de fiecare dată când piaţa se închide, mă întorc la camera închiriată, deschid carnetul de economii, îl privesc un moment şi îl închid din nou. Acel secret îmi dă puterea de a supravieţui.
Întro zi o întâlnesc pe o veche prietenă din tinereţe doamna Ana. Văzândumă în pensiune, îmi spune că soţul ei a murit şi viaţa isa făcut grea. Îmi oferă un job la cantina de pe drum a familiei sale. Accept. Munca e grea, dar primesc mâncare şi un pat. Mai am şi în continuare motive să păstrez ascuns carnetul de economii.
Între timp aflu ştiri despre Radu. Locuieşte cu soţia şi copiii întro casă mare, a cumpărat o maşină nouă, dar se joacă la noroc. Un cunoscut îmi șoptește: Probabil a împrumtat actele de proprietate. Ascult cu durere, dar nu iau legătura cu el. El ma lăsat singură la o staţie de microbuze; nu am altceva de spus.
Întro dupăamiază, în timp ce curăţ cantina, un bărbat necunoscut vine să mă caute. E îmbrăcat bine, dar faţa îi este tensionată. Îl recunosc: e un prieten al lui Radu, băutor. Mse uită fix şi întreabă:
Eşti mama lui Radu?
Mă opresc, dând din cap cu prudenţă. El se apropie mai mult, vocea-i încărcată de presiune:
Ne datorează milioane de lei. Acum se ascunde. Dacă încă îl iubeşti, ajutăl.
Răcesc. Îi răspund cu un zâmbet subţire:
Sunt foarte săracă acum. Nu mai am nimic de oferit.
Pleacă furios. Totuşi, cuvintele lui mă fac să mă gândesc mult. Îl iubesc pe fiul meu, dar şi eu sunt rănită de el. Ma abandonat brutal la staţie. Acum primeşte pedeapsa lui, en oare justă?
Câte luni mai târziu, Radu revine la mine. E slab, epuizat, ochii roşii. La vederea mea, cade în genunchi şi suspină:
Mamă, am greșit. Sunt un nenorocit. Te rog, salvează-mă o dată. Dacă nu, familia mea se va pierde.
Inima îmi bate cu putere. Îmi amintesc nopţile în care am plâns în tăcere pentru el, amintesc scena abandonului. Dar îmi amintesc şi cuvintele lui Ion de dinainte de moarte: Orice sar întâmpla, el rămâne copilul meu.
Mă aşez tăcută un timp îndelungat. Apoi intru încet în camera mea, scot carnetul cu peste treizeci de milioane de lei şi îl așez în faţa lui Radu. Ochii îmi sunt liniştiţi, dar hotărâţi:
Aceşti bani ii am strâns noi, eu şi Ion, toată viaţa. Ii ascundeam pentru că credeam că nu îi vei preţui. Acum ţii dau. Dar să nu uiţi: dacă vei călca din nou dragostea mamei tale, chiar dacă vei avea toţi banii lumii, nu vei mai putea ridica capul cu demnitate.
Radu îi strânge tremurând. Plânge ca sub o ploaie torenţială.
Nu ştiu dacă se va schimba sau nu. Dar, ca mamă, miam îndeplinit ultima datorie. Iar secretul acelui cont de economii a ieşit la lumină, exact în momentul în care era cel mai necesar.
