Îmi amintesc, ca prin ceață, o după-amiază tihnită de vară la marginea Chișinăului, când soarele aprins se cuibărea printre frunzele copacilor bătrâni din parcul central. Pe o bancă scorojită, lângă mine, stătea o fetiță micuță, de vreo cinci ani, cu părul ciufulit și ochii mari, ca două prune coapte. Își mișca picioarele deasupra aleii prăfuite și, cu glas domol, mi-a povestit firimituri din viața ei:
N-am apucat să-mi văd niciodată tatăl, bunica zicea că ne-a lăsat pe mine și pe mama când eram numai un sugar. Mama s-a dus la Cer anul trecut, ziceau oamenii mari din sat că a răposat.
Fetița mă privea din când în când, ca și când ar fi căutat undeva, departe, chipul mamei pierdute, dar apoi continua cu glas firav, ca un cântec vechi moldovenesc:
După înmormântare, mătușa Ileana, sora mamei mele, a venit să stea la noi. Mi-au zis că a fost suflet mare și nu m-a dat la casa de copii de la Hâncești. Încă de-atunci mi s-a spus să îi spun mătușă și să știu că are grijă de mine, că sunt copilul ei de suflet acuma.
O vreme, fetița a tăcut și s-a uitat fix sub bancă, parcă ascunzând acolo o lume întreagă. Apoi a adăugat în șoaptă:
Când m-am mutat de tot, mătușa Ileana a început să facă rânduială în casă a pus toate hainele și lucrurile mamei într-un colț, spunea că trebuie să le aruncăm. Am plâns mult și am rugat-o să mă lase să le păstrez. M-a lăsat, iar de atunci dorm printre hainele mamei, în acel colț… Seara adorm acolo și mi se pare că mama mă cuprinde, că încă e lângă mine, ca altădată.
Dimineața, mătușa îmi pune ceva în farfurie, dar nu gătește așa bine ca mama. Odată mi-a fiert doar tăiței cu brânză de stână mama făcea mâncare parcă cu tot sufletul. Dar eu mănânc tot, nu vreau să-i fac necazuri, că și ea se străduiește, săraca. Mă trimite apoi la plimbare pe ulițele satului, și n-am voie să mă întorc până nu se lasă seara peste dealuri. Zice ea că are treabă multă și-i place de mine!
Îi place să se laude cu mine la mătușile vecine când vin la noi pe la un ceai ori la o vorbă. Vin des, râd împreună, stau la dulceață de vișine și plăcinte calde cu brânză. Spune povești din tinerețea ei, le laudă cât de cuminte sunt și toate mă răsfață cu bomboane Bucuria sau cornulețe cu nucă.
La un moment dat, fetița a oftat adânc, parcă ascunzând o greutate prea mare pentru umeri de copil:
N-aș putea doar dulciuri să mănânc mereu… Dar mătușa nu m-a certat niciodată, se poartă frumos, ba chiar într-o zi mi-a dăruit și o păpușă din târg, dar saraca păpușă avea piciorul legat cu ață și un ochi ce se închidea strâmb… Mama nu-mi dădea așa păpuși.
Apoi s-a ridicat brusc de pe bancă, sărind veselă pe-un picior, cum fac copiii când e vreme bună:
Trebuie să fug acasă, vine azi mătușa Maria și celelalte mătuși și trebuie să mă spăl, să-mi pun rochița cea bună. A zis mătușa Ileana că am să primesc o prăjiturică coaptă de ea după aceea. Pe curând!
A zbughit-o pe alee, repede ca o zvonă de păsărele deasupra cireșului. Am rămas pe bancă, privitor, cu sufletul împovărat de toate întrebările rămase fără răspuns. Mă gândeam la mătușa Ileana, cea bună, nobilă în ochii satului, și nu înțeleg de ce îi trebuia să arate lumii cât de mare e inima ei, de ce un copil trebuie să doarmă între niște haine îngălbenite de vreme, fără mângâierea cuiva drag.
Poate așa era pe vremuri: faptele păreau frumoase, dar adevărul stătea pitit sub ele, ca o lacrimă nevăzută între două coase de iarbă.
