13 octombrie 2023
Astăzi, încă nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat în ultimele zile. Scriu aceste rânduri ca să nu uit nicio clipă din cea mai grea experiență a vieții mele, dar, mai ales, ca să strâng putere și să învăț să merg mai departe.
Totul a început după o consultație de rutină la doctorul meu vechi, domnul Valeriu Țurcanu, medic de familie pe care îl cunosc de decenii întregi, încă de când trăia Dumitru, soțul meu. După consultație, înainte să ies pe ușă, domnul doctor m-a privit insistent, mi-a pus mâna pe umăr și mi-a vârât în buzunar o hârtie mototolită. Mi-a făcut semn să păstrez tăcerea, punându-și degetul la buze cu o privire adânc tristă. În hol, am desfăcut biletul cu emoție: Fugiți de familia dumneavoastră!
Am crezut că-i o glumă stranie sau, poate, că vârsta l-a făcut mai ciudat n-am dat prea mare importanță pe moment și am strâns biletul în palma mea tremurândă, încercând să-l uit printre mirosurile de toamnă de pe strada Calea Orheiului din Chișinău.
Viața mea mergea înainte, monoton și previzibil. După moartea lui Dumitru, mă refugiasem în dragostea unicului meu fiu, Mihai. Anul trecut, Mihai a adus-o acasă pe logodnica lui, Lenuța. Am primit-o cu inima deschisă și am fost fericită când mi-au spus că vor rămâne în apartamentul meu cu trei camere, pe motiv că mama nu poate rămâne singură, ești comoara noastră!. Inima-mi plângea de bucurie la gesturile lui Mihai.
Seara, când am intrat în apartament, mi-a izbit nasul mirosul dulce de chec copt. Lenuța, nora mea, era în bucătărie și tocmai scotea din cuptor plăcinta mea preferată cu mere.
Mamă, ați venit! Cum a fost la doctor? sunetul glasului ei cald m-a dezarmat și am decis să nu-i spun nimic de bilet.
Am mințit: Toate-s bune, doar cu tensiunea am ceva probleme, mi-a prescris pastile noi.
Stați liniștită, că v-am preparat și niște ceai special din plante pentru inimă! Domnul Mihai a făcut rost de vitamine adevărate, de la un farmacist bun. Luați în fiecare seară, cu ceaiul nostru, o să vă prindă bine, a intervenit ea, conducându-mă în sufragerie. Mihai a venit, m-a sărutat pe obraz și mi-a pus în palmă un borcănaș cu pastile:
Pentru sănătatea dvs., mama!
Am simțit o grijă crescândă din partea lor, uneori apăsătoare, neliniștitoare, dar am atribuit totul faptului că mă iubesc. Seara a decurs normal, doar că, parcă, grijile lor deveniseră exagerate. Îmi puneau mereu în farfurie cele mai bune bucăți de plăcintă, nu mă lăsau să mă ridic singură, turnau ceaiul special, cu insistență.
Noaptea târziu, obosită, m-am retras în camera mea. Eram aproape adormită, când Lenuța a intrat tiptil, ținând în mână o pastilă albă pe o farfuriuță și o ceașcă cu ceai fierbinte:
Mamă, să nu uitați de vitamina asta, și beți puțin ceai, să vă priască somnul.
Mi-a fost rușine să refuz, dar simțeam ceva apăsător am simulat că înghit pastila, dar am strâns-o în pumn. Am luat o înghițitură mică din ceai și i-am mulțumit. După ce a ieșit, am deschis palma. Pastila, mare, albă, fără nicio inscripție, părea rece și străină. Am aruncat-o sub comoda veche de langă pat, propunându-mi să o arunc dimineață.
Nu mi-am imaginat atunci că tocmai această ezitare îmi va salva viața.
Miez de noapte. Un scâncet slab, prelung și pițigăiat m-a trezit. Venea de sub comodă. Am aprins lumina, am coborât de pe pat și am găsit sub mobilă pe Dodu, hamsterul nostru blănos, piticul meu de companie care alerga toată ziua prin roțile sale. Acum zăcea pe o parte, abia mișcând lăbuțele, cu ochii întredeschiși și pielea lui era umedă, fierbinte.
Am înăbușit un strigăt, să nu-i trezesc pe Mihai și Lenuța. L-am luat în palmă. Lângă el, pe podea, zăcea aceeași pastilă albă pe care o evitam seara. O luminiță s-a aprins în mintea mea: nu era vitamină. Era ceva rău. Dodu, curios cum era mereu, a găsit pastila și a gustat-o. Acum… își trăia ultimele clipe.
Am plâns în tăcere, cu hamsterul lipit de piept. Am priceput în sfârșit ce voia să-mi transmită biletul doctorului Valeriu: Fugiți de familie! Viața mea era în pericol și el a încercat să mă salveze, asumându-și riscul.
Totul în camera mea de altădată îmi părea ostil. Mi-am șters lacrimile și am luat decizia de a fugi. Am învelit trupul lui Dodu într-o batistă și l-am pus pe raftul dulapului, ca să-l pot îngropa când voi avea ocazia. Mi-am luat banii, documentele, câteva schimburi și m-am strecurat pe ușă fără zgomot. Am luat și borcanul cu pastile, și pliculețele de ceai, ca dovadă.
Pe străzile goale ale Chișinăului, pașii mei răsunau ca toba inimii. Am mers la domnul doctor Valeriu, care locuia în cartierul Alunelul. Am sunat la interfon, tremurând:
Cine e?, a răsunat vocea lui.
Eu… vă rog, deschideți!
Am simțit cum inima îmi încetinește abia când ușa s-a deschis. Când am intrat, el m-a primit fără cuvinte, oferindu-mi un scaun. I-am întins borcanul cu pastile și am spus:
Asta au încercat să-mi dea. Hamsterul… a murit după ce a gustat una.
Cu seriozitate, doctorul a analizat rapid cu testerele din dulap. A clătinat din cap:
Sunt neuroleptice puternice, letale la vârsta dumneavoastră. Ați scăpat ca prin minune, Doamnă Vasilica.
Totul a devenit clar. Ani de zile am crezut că familia mea mă ocrotește, însă ei…
După câteva săptămâni, ancheta declanșată de poliție a scos la iveală detalii cutremurătoare. Mihai a recunoscut că Lenuța venise cu planul. Ei aveau nevoie de apartament pentru viitorul lor. Lenuța procurase medicamentele toxice în secret, adăuga în ceai sedative. Dovada era irefutabilă: toxicologii confirmaseră otrăvirea.
Lenuța a fost condamnată pentru tentativă de omor, Mihai doar complice, deoarece și-a recunoscut vina. La final, am rămas fără familie, dar cu viața. Doctorul Valeriu m-a ajutat să mă mut în Bălți, să găsesc o garsonieră modestă. Muncesc croșetând vestuțe și le vând la piață. Viața e liniștită și sigură.
Îmi lipsește copilul meu, dar știu că Mihai, băiatul pe care l-am crescut, nu mai există. Mi-a murit familia demult, dar nu am realizat. Nu-l iert, dar nici nu urăsc a rămas doar un gol.
Pe raftul din sufragerie păstrez fotografia lui Dodu și un hamster din pluș, ca să-mi amintesc cine m-a salvat. Pun zilnic o bucățică de măr lângă el, de parcă ar fi încă printre noi. Fără inocența lui, poate nici azi nu aș mai fi scris aceste rânduri.
Doctorul Valeriu mă vizitează lunar, cu câte o carte nouă. Deunăzi mi-a zis: Uneori, misiunea medicului e să vadă pericolul dincolo de diagnostic. I-am zâmbit cu recunoștință, știind că viața merge înainte chiar și după cea mai cruntă trădare. Mai ales, atunci când ești, în sfârșit în siguranță.
