Noaptea cădea peste orașul Iași ca un val de nori grei, strălucind pe străzile ude ca și cum o mână invizibilă ar fi desenat contururi ciudate peste asfalt. Mă întorceam de la spital, de la domnul doctor Ilie Drăganomul care îmi urmărise inima obosită, crescând o dată cu fiecare răsuflare a mea de ani mulți. În sala de consultații, când mă ridicasem să plec, el mi-a strecurat pe furiș în buzunar un petic de hârtie mototolită. Privirea i se umezea într-un fel ciudat, iar degetul i s-a așezat scurt pe buze, ca o poruncă mută. Am simțit în trup o vibrație ca din altă lume.
Am ieșit din cabinet și, în coridorul liniștit, am desfăcut biletul ținut ascuns: Fugi de familia ta!. Cuvintele tremurau, scrise grăbit, parcă de frica unei furtuni ce urma să vină din spatele ușilor albe. Inițial am zâmbit, socotind totul un joc nelalocul lui. Totuși, în acea seară, sub plafonul meu obișnuit, cu firide de tablouri vechi și mobilă grea, am simțit că s-a petrecut ceva fără înțeles. Focul din ochii doctorului, tonul vocii lui care părea să cacheze un secret ce curge sub piele
Viața mea era limpede, ca statuia unei bătrâne văduve. După ce mi-a murit soțul, singurul meu sprijin a devenit fiul meu, Ionel. Anul trecut a adus-o în casă pe logodnica lui, Felicia, o fată cu ochi de toamnă, și i-am primit ca pe niște oaspeți coborâți din vis. După cununie, au rămas în apartamentul meu vechi cu trei camere de pe strada Lăpușneanu. Mamă, cum să te lăsăm singură? Ești comoara noastră!, mă asigura Ionel, strângându-mă la piept în serile când ploua peste acoperișuri. Mă lăsam alunecată în această grijă dulce, suspect de dulce.
Când am intrat pe ușă în acea seară, un miros de mere coapte plutea din bucătărie. Felicia făcuse plăcinta mea preferată, cea cu mere și scorțișoară. Ați venit, mamă! Cum a fost la doctor? Chipul ei purtat parcă de vânturi transparente se lumina de o grijă atât de sinceră încât am uitat complet de biletul ascuns. Totul e bine, Felicioară. Inima mai joacă feste, dar mi-a scris rețetă nouă, am mințit.
Ia uite, ți-am făcut ceai din măceșe, bun pentru suflet, a zis ea, conducându-mă spre sufragerie. De acolo, Ionel m-a întâmpinat cu un zâmbet în miez de fulger. Și-am adus și niște vitamine, mama. Un farmacist din piață ni le-a recomandat. Să le iei cu ceaiul, să-ți fie somnul blând. Am luat cutiuța mică, galbenă, cu ridicol de multă delicatețe, ca pe un ou de Paști. Ce copii de aur am, am șoptit.
Dar uneori, bunăvoința lor devenea prea apăsătoareca și cum din grijă se făcea o pânză groasă, greu de respirat. Seara s-a scurs cu plăcintă caldă, ceai și discutii în care ei trăgeau scaunul mai aproape, și nu-mi rămânea decât să mă amăgesc că așa-i dragostea.
Noaptea, obosită, m-am retras la mine în cameră. Ochii mi se închideau deja când, fără zgomot, Felicia a pășit cu pași de păianjen. Ținea un păhărel cu ceai și o pastilă albă, nenotată, imensă prea mare ca să fie doar vitamină. Mamă, nu uita, ia-ți pastila și bea ceaiul, să ai vis frumos, ca la Crăciun
S-a oprit să se asigure că am înghițit pastila. Am mimat că o iau, am ascuns-o în podul palmei, bând câțiva stropi din ceai. Noapte bună, copilă, am susurat. Când am rămas singură, am deschis palma cu pastila albă, prăfoasă, și am lăsat-o să cadă de sub pat. A căzut sub comoda veche de lemn, mirosind a pelin. Să rămână acolo, mi-am spus, și am adormit.
Târziu, un scârțâit straniu mi-a trezit somnul: un scâncet slab, înfundat, venind de pe podea. M-am ridicat și am privit sub comodă. În penumbră, am zărit spiridușul blănos al casei noastre, hămăițelul Gheorghiță hamsterul jucăuș. Nu se mișca decât slab, cu lăbuțele zvâcnind și ochii stinși. L-am ridicat la piept, fierbinte și ud de transpirație și frică. Ce s-a întâmplat, puiule? Pe podea, aproape de Gheorghiță, zăcea pastila albă, năpădită de praf.
Ca un strigăt mut a răsărit în mintea mea: nu era vitamină, era otravă. Simțeam un vânt rece, de parc-ar fi intrat o umbră pe sub ușă. Gheorghiță a tresărit o ultimă dată, apoi a rămas nemișcat, ca o stea mică.
Am învelit animalul într-o batistă, apoi, ca într-un teatru de oglinzi, am început să-mi împachetez câteva lucruri: acte, portofel, câteva sute de lei, papuci. Mâinile tremurau, zidind în grabă toate zvonurile și temerile într-o geantă veche de spitalizare. Am luat și boccăna cu vitamine și ceaiul specialpoate se dovedește dovadă.
Am pogorât precum o fantomă pe scara blocului, ascultând cu urechea la fiecare sunet. Orașul adormise, doar felinarele mai tremurând ca niște felii de lună. Nimeni n-a zărit silueta mea furișându-se printre umbre.
Am mers la doctorul Ilie Drăgan. Blocul lui mic, de pe strada Eminescu, arăta ca tăiat dintr-o fotografie de vis. Am tastat codul la interfon, vocea lui s-a auzit: Cine-i acolo? Sunt eu vă rog, deschideți. Am înțeles totul Ușa a făcut poc.
Mi-a ieșit în întâmpinare, cu privirea tăioasă a cuiva care a vindecat nu doar trupuri, ci și încurcături de suflet. Am pus pe masă borcanul cu vitamine și pastila albă. Hamsterul Gheorghiță a murit. A mâncat pastila
A privit pastila la microscopul portabil, analizând-o ca pe o carapace de gândac. E neuroleptic, doamnă, a zis încet. Îți rupe sufletul, mai ales celor în vârstă. Dacă le-ai fi luat mereu
Dar de ce? am șoptit, vorbele înecându-se în orbirea neoanelor. A oftat.
O să afli. Acum rămâi aici. Oricât de straniuacum ești în siguranță.
Am izbucnit în plâns. Eram vie. Și trebuia să aflu de ce.
*
Au trecut șase luni. Adevărul s-a revărsat peste apartamentul nostru ca o apă murdară. Ancheta s-a lungit mult. Vitaminele s-au dovedit otrăvite, ceaiul avea urme de calmante. Gheorghiță, bietul, fusese îngerul meu de pază.
Ionel a cedat primului interogatoriu. Plângând, a recunoscut: Felicia plănuise tot. Ea vroia apartamentul nostru, motiva c-aș fi bătrână și ei au nevoie să-și înceapă viața. Iar farmacistul fusese doar o fantomă din Piața Nicolina.
Felicia a încercat să nege, să mă declare nebună. Dar probele au ruinat orice fantezie de apărare. A primit condamnare pentru tentativă de omor. Ionel, cu lacrimi de copil, a primit cu suspendare, insuficient să spele tot ce fusese sfâșiat. Familia noastră, care părea o fotografie lipită pe ușa frigiderului, se destrămase înainte să moară hamsterul.
Acum locuiesc în orașul Cluj-Napoca, într-o garsonieră luminoasă cu morga unei dimineți liniștite. Doctorul Drăgan m-a ajutat să găsesc liniște și un medic nou. Vând eșarfe croșetate și joc șeptică la clubul pensionarilor. Seara, adesea, mă opresc lângă raftul unde stă poza lui Gheorghiță, lângă un hamster de pluș și o boabă de strugure proaspătca pentru el, eroul meu tăcut.
Ilie Drăgan vine din când în când, aducându-mi cărți și știri despre oraș. Știți, cred că esența meseriei e asta, mi-a spus. Nu doar să tratezi bolile, ci să simți când răul pătrunde dincolo de sânge. Să-l vezi, să-l oprești.
Sorbind ceaiul, am zâmbit cu o pace ciudată. Viața n-a plecat. Doar s-a mutat în altă casă, cu alte umbre și cu alt gen de liniște ciudată, ca după un vis pe care nu-l mai poți povesti, dar pe care nu-l uiți niciodată.
