Dragă, să-ți povestesc ceva ce s-a întâmplat la noi, cred că te-ar amuza dar și te-ar pune pe gânduri.
Primăvara asta, mama și tata au tot discutat să vândă terenul din marginea Chișinăului. Îți dai seama, ei sunt deja în vârstă și nu prea mai pot cu munca grea, iar sănătatea nu-i mai ține să se gândească la roșii și la vie. Eu, ca fată, sunt mereu pe drumuri, cu copiii și jobul, nici nu mai apuc să ajut să plivim straturile de ceapă sau să culegem prunele.
Am tot insistat la ei, să vândă terenul și, dacă vor, să ia unul mai aproape de casă, că altfel nici nu mai apuc weekend-ul să mă duc la ei. Îți spun sincer, nici nu mă încânta ideea să-mi petrec timpul liber cu sapa în mână. Visez de mult să mă duc la țară doar să citesc o carte, să fac un picnic cu familia, să stau pe o bancă la soare. Pentru mine, terenul era sursă de borcane de zacuscă, dar și multă bătaie de cap.
Weekendurile treceau în grabă, că soțul meu, Doru, de multe ori era și el chemat la firmă, nici măcar duminica nu era liber. Și eu știam prea bine că, dacă tot mergeam la teren, după un weekend de muncă mi-ar mai trebui încă trei zile de odihnă.
Până la urmă, terenul s-a vândut și am rasuflat ușurată. Am trăit câțiva ani liniștiți, fără griji de straturi și buruieni. Dar, la un moment dat, mi s-a făcut dor de un loc unde să mă retrag, un colț al nostru să ne bucurăm de aer curat și relaxare. Doru mi-a propus să căutăm un teren la periferie, să ne luăm o casă modestă, să avem un spațiu pentru copii nu plante sau zarzavat, ci pomi și arbuști de coacăze, să aibă cei mici vitamine.
Le-am spus imediat părinților: aici nu punem ceapă, nici cartofi, doar relaxare și joacă. Toți au fost încântați de ideea mea. Trebuia doar să alegem terenul potrivit.
Am răscolit mai multe oferte Din Chisinău până la Orhei. În cele din urmă, am găsit una pe care n-am mai putut să o refuz: avea o căsuță mică, frumoasă, încă locuibilă, cu pomi și arbuști deja plantați. Proprietarul era un bătrânel, moș Ion, care, după ce i-a murit soția, nu mai avea chef să se apuce de grăbinărit.
Totul s-a aranjat rapid. Moș Ion ne-a predat cheile și ne-am mutat. Doamne, cât de fericită eram! Visul meu devenise realitate. Casa era simplă dar primitoare, nu era nevoie urgentă de reparații, și ne-am gândit că la vară o aranjăm pe ici, pe colo.
Prima săptămână am stat în liniște, ca la țară, departe de agitație. Dar, cum necum, moș Ion a început să vină iar pe la noi. Zicea că vine să ia unele lucruri rămase, nu s-a supărat nimeni, numai că, treptat, a început să se plângă de tot ce am schimbat. Avea tot felul de motive: că i-am scos tufișul de coacăze că era uscat, că n-am lăsat calla, că trebuie mereu să existe merișor pe teren, că în loc de căpșuni am pus pietre ornamentale.
Tot timpul găsea câte ceva de reproșat. A început să ne spună că el și nevasta planteau totul cu suflet, că nu despre asta a fost vorba când ne-a vândut terenul. Îți dai seama, a început să ceară explicatii pentru fiecare schimbare.
Până la urmă, Doru n-a mai suportat și i-a zis calm că am plătit banii, în lei moldovenești, am semnat actele, totul e în regulă, terenul e al nostru și hotărâm noi ce și unde să punem.
Contractul e clar, nu scrie nicăieri că fostul proprietar se mai bagă și după. Dacă știa, nici nu mai semnam! Moș Ion s-a supărat și a plecat, dar a doua zi s-a întors cu un tufiș în brațe, voia să-l planteze fix unde pusese Doru trandafiri.
Doru l-a întrebat ce vrea, iar moșul a spus că, dacă vrem, ne dă banii înapoi și el rămâne pe teren. Evident am refuzat, dar el tot a plantat tufișul, zici că-i pe moșia lui!
A venit vecina, tanti Mariana, și s-a mirat văzându-l pe moș Ion pe la noi. Moșul s-a apucat să se plângă de noi. Tanti Mariana i-a spus că noi suntem noii proprietari și avem dreptul să facem ce vrem pe terenul nostru, dar moșului nu i-a păsat, el tot venea.
Puțin mai târziu, tanti Mariana mi-a povestit că moș Ion se ceartă cu toți vecinii de pe stradă, de când s-a dus nevasta lui, parcă s-a schimbat. Nici ea nu se aștepta la liniște, căci moșul tot apărea pe la noi, iar vecina s-a oferit să meargă la primărie să-l pună la punct.
În timp ce vorbeam cu ea, moș Ion deja apucase să planteze un alt tufiș și să plece iar de pe teren, ca și cum ar fi făcut o faptă bună. Se mai întorcea să ia câte ceva și pleca din nou ca și cum n-ar fi nimic.
Într-o dimineață, Doru s-a dus la serviciu la firma de construcții unde lucra și le-a povestit colegilor. Ei i-au zis că moș Ion o poate lua ca pe o zestre, dar au venit cu o soluție: au ridicat repede un gard solid. Și moș Ion a lipsit câteva zile. Când a venit, a găsit gardul și nu mai putea intra așa lejer pe teren.
S-a supărat, a strigat, apoi s-a dus la primărie. Se știa deja acolo că moșul nu îi lasă pe noii proprietari să trăiască liniștiți. Nu știu ce i-au spus, dar după aceea n-a mai venit decât o dată să-și ia ultimele lucruri și apoi nu l-am mai văzut pe teren.
Și iată așa, dragă, până la urmă am reușit să ne bucurăm de casa la țară, de aer curat și liniște, fără bătăi de cap. Dacă ai chef, hai într-un weekend pe la noi, la un grătar și o poveste, sigur te vei simți ca acasă!
