Odată cu sosirea primăverii, părinții mei, Maria și Gheorghe, s-au gândit să vândă terenul pe care îl aveau la marginea orașului Chișinău. Au ajuns la vârsta pensionării și nu mai aveau sănătatea necesară să lucreze pământul, iar fiica lor, Ecaterina, era mereu ocupată creștea copiii, muncea în fiecare zi și nu mai avea timp să meargă la țară să ajute. Dupa multe discuții, au hotărât să pună parcela la vânzare.
Ecaterina, fiica cea mare, s-a simțit ușurată: nu va mai fi nevoie să se simtă obligată și nici nu va trebui să explice mereu lipsa timpului. Drumul era lung până acolo și tot procesul era obositor. De multe ori, Ecaterina le sugerase părinților să vândă terenul și, dacă vor, să cumpere unul mai aproape de casă. Nu voia să piardă ore întregi la plivit și să se streseze pentru legume. Ar fi preferat un loc de odihnă unde copiii să se joace și ea să citească o carte în liniște. Pentru mine, parcela era sursa de dulcețuri și murături.
Weekendurile treceau repede pentru Ecaterina și soțul ei, Ion. Cu jobul lui, putea fi chemat la serviciu și în zilele libere. Astfel, Ecaterina știa că parcela aducea mai multă bătaie de cap decât relaxare. După o zi de lucru la țară, ar mai fi trebuit câteva zile ca să se odihnească.
Hotărârea părinților s-a concretizat și terenul a fost vândut. Câțiva ani au trăit fără grijile pământului. Dar după un timp, Ecaterina a început să ducă dorul unui loc verde unde să se relaxeze. Visul ei prindea contur. Ion i-a propus să cumpere o parcelă.
Cu timpul, programul lui Ion s-a stabilizat și weekendurile puteau fi petrecute la țară, în curtea lor. Copiii aveau nevoie de aer curat și mișcare. Au decis că nu e nevoie de legume: doar câțiva pomi și arbuști cu fructe de pădure pentru vitamina copiilor. Au spus și părinților că noul loc va fi pentru liniște, fără plivit sau plantat. Toți au fost de acord, căutarea unui teren potrivit a început.
Au analizat mai multe anunțuri în zonele din împrejurimile orașului. În final, au găsit-o pe cea ideală: cu o casă îngrijită și cu pomi fructiferi. Vânzătorul era moș Vasile, un bătrân rămas singur după pierderea soției și care nu se mai ocupa de grădină. A decis să vândă ca să nu se adune tristețea.
Totul s-a rezolvat repede. Ecaterina era încântată: visul ei devenise realitate. Casa era bună, nu necesita renovare și planificau din vară să o îmbunătățească. Prima săptămână la noua casă a fost liniștită și plină de bucurie.
Bătrânul, moș Vasile, a început să îi viziteze. Mai întâi îi avertiza că vine să-și ia restul lucrurilor. Nimeni nu avea nimic împotrivă. Dar treptat, moș Vasile s-a apucat să critice: întâi pomii pe care Ecaterina îi tăiase, pentru că erau uscați; apoi florile care nu-i plăceau. A început să spună că nu s-a convenit așa, că el și soția au plantat tufa de zmeur ca să fie mereu fructe, căpșunile fuseseră înlocuite cu pietre decorative.
Moș Vasile a bâjbâit pe tot terenul, găsind motive de nemulțumire. În final, Ion a răbufnit: “Am plătit 120,000 lei moldovenești pentru acest pământ. Conform actelor, terenul e al nostru. Noi decidem ce să fie și unde.” Contractul nu menționează dreptul fostului proprietar de a mai interveni. Dacă era altfel, nu semnam.
Moș Vasile a plecat. Dar a doua zi a venit cu un tufiș, hotărât să-l planteze în locul unui trandafir. Ion l-a întrebat ce face, iar moșul s-a oferit să restituie banii și să rămână proprietar. Au refuzat categoric, însă el tot a sădit tufișul. Văzând acestea, vecina, doamna Nadejda, a venit și s-a mirat de comportamentul fostului proprietar. Moș Vasile a început să se plângă de noii proprietari, dar vecina i-a spus clar că Ecaterina și Ion au voie să facă orice pe terenul lor. Părea însă că moșul era greu de convins.
Mai târziu, Nadejda le-a povestit că moș Vasile se certase cu toată strada. De când murise soția lui, devenise tot mai singuratic și agitat. Nadejda i-a propus lui Ion să meargă la primărie și să-i explice bătrânului cum stau lucrurile.
În timp ce discutau, moș Vasile a plantat tufișul și a plecat. A revenit să ia câteva lucruri, a umblat pe parcelă cum a vrut și iar a plecat.
Dimineața, Ion, care lucra ca inginer la o firmă de construcții din Chișinău, le-a spus colegilor ce se întâmplă. Aceștia au spus că terenul era cu tot cu “zestre”, dar nu au ezitat să sară în ajutor: s-au apucat să ridice un gard solid. Moș Vasile nu a mai venit decât odată: nu mai putea intra liber pe teren.
A protestat, a încercat să intre, apoi a mers la conducere. Acolo deja se știa că bătrânul pune probleme. Nu știe nimeni ce i-au spus, dar după acea discuție, moșul nu a mai venit decât să-și ia ultimele lucruri.
Ecaterina și familia ei au înțeles că timpul vindecă, dar unii oameni duc în suflet doruri care îi fac să se agațe de trecut. E important să respecți amintirile altora, dar, ca în viață, trebuie să privești spre viitor, fără să permiți ca trecutul să te împiedice să-ți trăiești clipa. Astfel, au învățat că pacea se câștigă cu răbdare și hotărâre.
