Pe o bancă în parcul din Chișinău, lângă mine era o fetiță de vreo cinci ani, cu părul negru și ochi mari, moldovenești. Își legăna picioarele și îmi povestea cu o voce pătrunzătoare despre viața ei:
Tatăl meu n-a mai venit la noi, ne-a lăsat pe mine și pe mama când eram micuță. Mama a plecat dintre noi acum un an Așa mi-au spus oamenii mari.
Fetița m-a privit serios și și-a continuat istorisirea:
După înmormântare, mătușa Domnica, sora mamei mele, a venit să locuiască cu mine. Mi-au spus că face un lucru frumos pentru mine, că nu m-a dat la orfelinat din Bălți. Acum mătușa Domnica e tutorele meu și stau cu ea în casă.
Fetița s-a oprit, a aruncat o privire sub bancă și și-a continuat povestea:
Când m-am mutat la mătușa, ea a început să pună rânduială prin casă. Toate lucrurile mamei le-a strâns și voia să le scoată afară, să le arunce. Am plâns și am rugat-o să nu o facă Dacă m-a lăsat, dorm în colțul unde stau lucrurile mamei mele. Seara, când mă culc, ating hainele ei și simt că e cu mine, mă încălzește de parcă ar fi alături.
În fiecare dimineață, mătușa îmi pune ceva pe masă. Nu gătește ca mama, gustul e altfel, dar mă roagă să mănânc tot. Nu vreau să o supăr, așa că mănânc tot ce mi se dă, chiar dacă uneori nu-mi place. Știu că mătușa face efort să gătească pentru mine. Nu e vina ei că nu are mâna mamei mele. După micul dejun, mă trimite afară, prin oraș, și am voie să mă întorc la casă doar când începe să se facă noapte. Mătușa Domnica e foarte, foarte cumsecade!
Îi place să povestească mătușelor care vin la noi cât de bună e cu mine. Nu le cunosc pe aceste mătuși, vin din satul vecin sau de la rudele din Soroca. Stau la o cafea sau un ceai cu ele, râd, vorbesc și împart cu mine și cu ele dulciuri. Mătușa îmi spune multe cuvinte frumoase și mă alintă.
Fetița a oftat adânc și a continuat:
Dulciurile sunt bune, dar nu pot să mănânc doar bomboane mereu Mătușa nu m-a certat niciodată, se poartă frumos cu mine. Odată, chiar mi-a dăruit o păpușă, deși păpușa e cam ciudată: are un picior șchiop și un ochi care se închide des. Mama niciodată nu-mi dăduse o păpușă bolnavă.
Apoi fetița a sărit de pe bancă, făcând pași pe un picior:
Mă duc acasă, mătușa m-a rugat să mă pregătesc frumos că azi vin iar mătușile la noi. Mi-a promis că după o să îmi dea o prăjitură bună, ca la nunți. La revedere!
Fetița a plecat grăbită, cu pași mici moldovenești, spre comisioanele ei. Am rămas pe bancă, gândindu-mă mult timp la mătușa Domnica și la “bunătatea” ei. Mă frământa întrebarea: care-i rostul acestei bunătăți? De ce îi pasă atât de mult să pară nobilă în ochii altora? E drept să privești un copil care doarme pe jos, cu hainele mamei sale deasupra…?
Am înțeles atunci că, de multe ori, bunătatea adevărată nu are nevoie de aplauze. Sufletul se cântărește după grija tăcută și gesturile mici, nu după laudele spuse pe la mese.
