După șapte ani în care plănuiam nunta cu bărbatul vieții mele, el m-a trădat în cel mai dureros mod!
Numele meu este Cătălina Moraru și locuiesc în Iași, unde Bahluiul curge liniștit pe lângă casele vechi. Povestea mea poate părea simplă, dar îmi sfâșie inima. Mă pregăteam să mă căsătoresc cu bărbatul pe care îl consideram destinul meu, iar el m-a trădat atât de profund încât cu greu mai pot respira fără durere.
Ne-am întâlnit acum șapte ani cu Mihai. Nicio ceartă, nicio zi fără căldură și respect reciproc. Eram precum două jumătăți care au devenit unu. La patru luni, m-am mutat la el — amândoi doream să fim mai aproape, să nu pierdem niciun moment unul fără celălalt. Împreună am creat mii de amintiri pe care le voi purta cu mine până la ultima suflare. Uneori ne distram ca niște copii: râdeam, ne jucam, ne ascundeam în glumă unul de celălalt. Alteori ne iubeam cu pasiune, de parcă nu ar fi existat un mâine.
Nu am simțit niciodată așa ceva cu alți bărbați. Mihai era pentru mine adevăratul bărbat — puternic, tandru, cel în brațele căruia voiam să adorm și să mă trezesc în fiecare dimineață a vieții mele. 8 august a fost ziua pe care nu o voi uita niciodată. M-a trezit cu micul dejun la pat — croissante calde, cafea aromată, zâmbetul lui. Apoi ne-am iubit încet, de parcă timpul s-ar fi oprit. Eram în vacanță, ne bucuram de libertate și de noi înșine. O săptămână am petrecut-o în Grecia — marea, soarele, apusurile ce păreau magice. Totul era ca într-o poveste.
În acea zi, iar el era în baie, cineva a bătut la ușă. Am deschis — un bărbat străin mi-a dat un buchet de trandafiri roșii și un bilet: „Te iubesc. M.” Inima mi-a tresăltat de bucurie. L-am mulțumit pe Mihai pentru surpriză, l-am sărutat și am plecat la plajă. Dar asta era doar începutul. La recepție, un alt bărbat mi-a dat încă un trandafir. Pe drumul spre mare, încă șase persoane mi-au oferit câte o floare. Pe plajă, aveam un buchet de șapte trandafiri — câte unul pentru fiecare an de iubire. Mihai doar a zâmbit, mi-a făcut cu ochiul: „Vreau să te surprind”. Ne-am petrecut ziua la apă, iar la apus am intrat în mare, sărutându-ne în fundalul valurilor. Și dintr-odată, el a îngenuncheat în apă: „Cătălina, vrei să fii soția mea?” Am rămas fără respirație de fericire, lacrimile curgeau pe obraji, picioarele îmi tremurau. „Da!” am strigat și lumea s-a transformat într-un dans.
Totul a decurs bine până în decembrie. Înainte de Anul Nou, a plecat într-o delegație într-un alt oraș. S-a întors după o săptămână — schimbat, rece, cu privirea stinsă. Trei zile am încercat să înțeleg ce s-a întâmplat, dar el era ca o scoică închisă. În cele din urmă, s-a destăinuit: s-a culcat cu o colegă. Au băut, s-au relaxat și “a fost de la sine”. Lumea mea s-a prăbușit. Bărbatul care îmi jura că sunt universul lui, care mă îmbrățișa de parcă aș fi fost unica pe lume, m-a trădat. Era ca un cuțit în spate. Am plâns, și el la fel — lacrimile lui nu mai însemnau nimic.
A doua zi, mi-am făcut bagajele și am plecat. El implora să rămân, se agăța de mâinile mele, striga că mă iubește, că a fost o greșeală. Dar nu am putut — totul era mort în interiorul meu. Am trântit ușa și am dispărut din viața lui. Au urmat apeluri, conversații lungi, lacrimile lui și ale mele. Dar durerea nu dispărea — trădarea ardea ca un fier înroșit. Încă îl iubesc — atât de mult, încât inima mi se sfâșie. Dar când îmi amintesc ce a făcut, lacrimile mă sufocă, iar iubirea se amestecă cu ura. Ne-am văzut de trei ori după despărțire. De fiecare dată vreau să mă arunc în brațele lui, să-l îmbrățișez, să-l sărut, dar mă opresc. Nu pot. E ca otravă pe care nu o pot înghiți.
Vreau să mă întorc la el — să mă întorc în zilele în care era eroul meu. Dar mi-e teamă că îmi va sfărâma din nou inima. Această rană continuă să sângereze și nu știu cum s-o vindec. Mă plimb pe străzile din Iași, văd cupluri de mână și mă simt ca o coajă goală. El era totul pentru mine, iar acum sunt singură, cu această iubire care mă sufocă, și cu trădarea care nu mă eliberează. Vă rog, ajutați-mă cu un sfat. Am nevoie să aud o altă părere, să înțeleg ce să fac. Să-l las în trecut sau să-i dau o șansă? Durerea este insuportabilă și mă înec în ea, fără să văd malul. Ce să fac cu această iubire care a devenit chinul meu?
