După patru luni de mesaje ca-ntr-un serial de pe TVR, cu episoade zilnice și suspans subțire, Ecaterina a spus da unei întâlniri cu Victor un domn de 52 de ani care încă mai folosea trei puncte după fiecare Bună dimineața.
Se zice că emoția înainte de sărbătoare e adesea mai dulce decât însăși sărbătoarea. Pentru Ecaterina, anticiparea s-a întins într-o ceață moale de patru luni, până când orice cuvânt al lui Victor părea o nucă afumată toamna în sat. Știa pe de rost ce-i place plăcinta cu brânză, iazul copilăriei din Călărași, și prietenii lui vechi, pe care îi striga pe nume ca pe niște câini credincioși.
Ecaterina avea patruzeci și cinci de ani, vârsta la care nu te mai duci la întâlnire tremurând de emoție, ci cu zâmbet ironic de botanist ce caută plante rare: Asta să vedem, ce specie de bărbat pică azi?.
Ea purta un pulover de cașmir ca pe o mantie de gală și știa să înece cu grație momentele jenante sub valuri de autoironie.
Victor, care de curând trecuse pe lângă douăzeci și doi plus treizeci de ani, părea din mesaje un om calculat, cu o doză sănătoasă de glume amărui de provincie, și cel mai tare cu o stabilitate de care te agăți într-o Moldovă cu bătăi de vânt.
La vârsta noastră, Ecaterina, îi scria el adesea târziu, cu miros de ceai din samovar imaginar, nu mai căutăm artificii, ci căldură. Vreau o femeie care să mă poată înțelege fără vorbe.
Fără vorbe, așa să fie, se distra Ecaterina rimelându-și genele, dar să nu cumva să-ți vină să pleci din două vorbe.
Au stabilit să se vadă la o cafenea mică din inima Chișinăului, unde mirosea a scorțișoară și luminile cădeau ca mierea pe plăcinte. Ea a ajuns la timp: adunată, sigură pe sine, cu fața de poate iese totuși o poveste reușită. Impecabilă.
Victor a apărut după vreo cinci minute. Realitatea îl făcea un pic mai scund decât poza, cu ochi de contabil care tocmai a găsit o eroare în registrul de casă.
A stat fix în fața ei, a dat un bună sec fără compliment, fără mă bucur că te văd.
A privit-o atent, ca pe-un raft cu conserve, apoi a propus cafea și desert și s-au înțeles.
Ecaterina, a început el pe ton de director de școală înainte de consiliu, am analizat mult discuțiile noastre. Aproape patru luni. Acum, văzându-te, simt nevoia să-ți spun direct cinci lucruri care nu-mi plac.
Ceva i s-a spart lin înăuntru. A sprijinit bărbia în palmă, glisând într-o stare între vis și nebunie.
Cinci obiecții? Să respir adânc, zi.
Victor n-a băgat de seamă ironia, și-a întins degetul arătător:
Obiecția întâi: fotografiile.
În poza cu rochia albastră, arăți altfel. Acum pari mai sculptată. Asta poate induce în eroare bărbații. La vârsta noastră, femeile ar trebui să fie mai cinstite.
Ecaterina a zâmbit în sinea ei. Sculptată nu monumentală progres, ar zice mama!
Obiecția a doua: răspunsuri prea lente.
Uneori răspunzi prea greu. Acum trei săptămâni am scris la 14:15, ai răspuns la 16:40. Nu place așteptarea. Simt lipsă de respect.
Am fost la ședință a încercat ea, dar Victor trecea deja la următorul deget.
Obiecția a treia: locația întâlnirii.
De ce aici? Prea pretențios localul. Eu am sugerat o ceainărie mai simplă. Asta arată tendințe de consum irelevant.
Ecaterina s-a uitat la latte și s-a pomenit visând că i-l toarnă în cap. Curiozitatea a învins.
Obiecția a patra: ținuta.
De ce rochia asta? Doar bem cafea. Prea stridentă pentru zi. Și bijuteriile Prea mult. O femeie trebuie să atragă prin profunzime, nu prin sclipici. La vârsta mea caut esența, nu fațada.
Obiecția a cincea: independența.
Tu alegi restaurantul, zici singură des. Nu lași bărbatului loc să fie bărbat. Eu vreau o femeie care cere sfat, nu se laudă cu autonomia. Dacă rămânem împreună, va trebui să te schimbi.
A încheiat și s-a așezat cu brațele încrucișate, cerând o pocăință sau o recunoștință pentru sinceritatea sa.
Ecaterina l-a privit și a avut brusc revelația clară: patru luni de chaturi au mascat un maniac ordonat care nu căuta căldură, ci o oglindă pentru ego-ul său.
Știi, Victor, a spus ea blând, am analizat și eu ceva. Mi-au ajuns cinci minute să trag concluzia.
Care? a îngustat ochii el.
Ești o specie rară. Ai traversat Chișinăul ca să-mi citești factura la prima vedere, pe gusturi, pe aspect și dreptul la a fi eu însămi. Un nivel înalt de autoadmirație, să știi.
Victor s-a încruntat:
Eu doar sunt sincer.
Nu, a clătinat din cap Ecaterina. Nu e sinceritate, e tristețe măsurată cu rigla strâmbă. Fotografii nu-ți plac? Du-te la muzeu, exponatele nu se schimbă acolo. Timpul de răspuns te tulbură? Ia-ți un tamagotchi. Rochia? Am pus-o pentru mine, nu pentru bărbăția ta.
A ridicat ușor poșeta, a privit calm, cu acea detașare de femeie veterană în visuri ciudate:
Și încă ceva. Dacă eul tău se clatină când aude singură, ai nevoie nu de o iubită, ci de recuperare emoțională. La patruzeci și cinci de ani știu prea bine să prețuiesc fiecare leu și fiecare minut încât să-i dau pe cineva care începe relația cu o inspecție a defectelor.
Dar cafeaua? a bâiguit Victor.
O bei tu. Vei face economie pentru suflet. Și încă o idee: dacă vrei să-ți vorbească lumea pe plac, programează-te la dentist.
Ajunsă acasă, Ecaterina l-a blocat din toate aplicațiile. La vârsta ei, confortul nu înseamnă doar un pled subțire și liniște, ci și un telefon fără oameni care vor să te constrângă să intri într-un tipar ciudat.
Tu ce zici: a fost flirt ratat sau o reprezentație bine repetată? Și merită să continui să discuți cu cineva care, din primele minute, îți emite nota de plată pentru cine ești?
