Hai, pleacă de aici! Ți-am zis să pleci! Ce te tot învârți pe lângă masa mea?! ridică tonul Florica Matei și trânti farfuria cu plăcinte fierbinți sub merișorul umbrăreț din curte, împingându-l ușor pe băiatul vecinilor. Hai, marș acasă! Când are să înceapă și mă-ta să aibă grijă de tine?! Puturosule!
Slăbănog și osos, Dănuț, poreclit de toată mahalaua Greieraș, aruncă o privire spre vecina ursuză și se îndreptă, încet, spre prispa casei sale.
Casa cea mare, împărțită între mai multe familii, era locuită doar pe jumătate. Trăiau acolo două familii întregi familia Nistor, familia Neagu și jumătatea rămasă: Raluca cu Dănuț al ei.
Raluca și fiul nu contau prea mult pentru ceilalți, fiind băgați în seamă doar când era neapărată nevoie. Viața grea a învățat-o pe Raluca să nu se bazeze pe nimeni, învârtindu-se cum putea ca să aibă grijă de băiatul ei, crescut fără tată ori bunici. Erau priviți pieziș, însă răutăți directe rareori îndurau, poate doar Dănuț, batjocorit pentru slăbiciunea, picioarele și mâinile lui lungi și subțiri, și capul mare, care abia i se ținea pe gât.
Greierașul mahalalei era un copil sperios, nu prea frumos, dar nespus de bun. Inima lui nu putea trece pe lângă vreun plâns fără să încerce să aline sau să ajute, pentru care adesea lua ocară de la mamele care nu voiau ca odraslele lor să aibă de-a face cu un ciudat ca el.
Cine era acest ciudat, Dănuț n-a înțeles până când mama i-a dăruit cartea cu Dorina din Vrăjitorul din Țara lui Oz. A priceput atunci de ce-l poreclesc așa și, copil bun, nici n-a avut de gând să se supere: dacă-l comparau cu Sperietoarea, înseamnă că au citit cartea și știu că era de fapt deștept și bun și că la urmă a salvat orașul minunat.
Raluca nu i-a stricat gândul acesta, considerând că mai bine să aibă copilul o părere mai bună despre oameni decât ar merita.
Lumea e oricum plină de răutăți, și timpul nu-i va cruta copilului amărăciunea. Măcar mic să apuce să se bucure de copilărie…
Pe Dănuț îl iubea fără măsură. Nu și-a plâns soarta când a fost părăsită de tatăl băiatului, nici nu s-a crizat când o moașă a încercat s-o plângă la maternitate, că băiatul n-a ieșit ca lumea.
Nu mai inventați! Al meu e cel mai frumos copil din lume!
Fie, dar deștept n-o să fie…
Asta vedem noi! îi mângâia chipul și ofta printre lacrimi.
Doi ani a tot colindat Dănuț pe la doctori, insistând până ce a reușit să le trezească interesul real. Cu autobuzul vechi, răbdat de vreme, făcea drumuri dese la oraș, ținându-l strâns în brațe pe băiețelul înfășat peste sprâncene.
Nu îi păsa de privirile miloase sau de sfaturi iscoditoare. Oricine încerca să-i spună lasă, se trezea cu răspuns tăios:
Îl pui pe-al tău la casa de copii? Nu? Atunci lasă-mă!
La doi ani, Dănuț recuperase aproape totul doar frumusețe din naștere n-a luat. În schimb, mama făcea minuni ca băiatul să prindă culoare în obraji. Ea se priva de toate, iar lui îi oferea tot ce era mai bun.
Doctorii n-o mai recunoșteau. Îi privea uimit cum această mamă gingașă și fragilă își îmbrățișează Greierașul.
Așa mame ar trebui luate la numărat pe degete! Uitați cum arată Dănuț! Acum și-a depășit soarta!
E, da, băiețelul meu chiar așa e!
Nu mai vorbim de el, Ralu, ci de tine! Ești nemaipomenită!
Raluca nu pricepea ce era deosebit. Ce mare merit să-ți iubești copilul și să ai grijă de el cum trebuie?
Când Dănuț a ajuns la școală, știa deja să citească, să scrie, să socotească. Doar că se bâlbâia, și asta îi anula toate talentele la ore.
Dănuț, ajunge! Lasă, gata, îl oprea institutoarea, dând altui copil ocazia să citească cu voce tare. Apoi se plângea în cancelarie că nu poate asculta băiatul vorbind la tablă.
Norocul a fost că după doi ani învățătoarea s-a măritat și a plecat, iar clasa lui Dănuț a trecut la doamna Maria Ilie, bătrână dar cu inima mare, care-i iubea pe copii ca la începuturi.
Maria Ilie a înțeles repejor cu cine are de-a face. A vorbit cu Raluca, a trimis-o la un logoped bun, iar lui Greieraș i-a cerut să-i predea temele în scris.
Scrii atât de frumos! Îmi face plăcere să citesc, i-a zis doamna, iar băiatul a început să înflorească de la atâtea laude. Învățătoarea citea răspunsurile lui cu voce tare în fața clasei, subliniind ce elev talentat are.
Raluca plângea de recunoștință, iar Maria Ilie o oprea:
Lăsați, doamnă! E datoria mea, iar băiatul e deosebit! O să aibă noroc, să vedeți!
La școală, Dănuț mergea sărind, stârnind zâmbete printre vecini.
Uite-l, a pornit Greierașul nostru! E semn că venim schimbul de muncă… Săracu’, de ce l-o fi lăsat Dumnezeu așa?!
Raluca știa ce cred vecinii despre ea și copilul ei, dar nu era omul scandalului. Judeca altfel: dacă unor oameni nu le-a dat Dumnezeu inimă, nu-i poți forța să fie omenoși. Deci mai bine să-ți vezi de treabă, să-ți îngrijești casa, ori să mai sădești un trandafir la poartă.
Curtea era mare, cu straturi de flori și un colțișor de livadă la fundul grădinii, dar fiecare familie avea pătrățica sa, din dreptul casei.
Pătrățica Ralucăi era cea mai frumoasă: cu trandafiri, un tufiș mare de liliac și o alee de faianță spartă. Obținuse bucățile de gresie de la directorul căminului cultural, care renova clădirea și era gata să arunce bucata la container.
Dați-mi-o mie! intrase ea peste director.
Ce să-ți dau, fată?
Gresia! Lăsați o să iau ce pot, spăl și fac ceva frumos.
S-a mirat omul, dar i-a dat voie. S-a căznit Raluca până seara să umple roaba cu bucăți colorate; iar peste câteva săptămâni, vecinii nu-și credeau ochilor ce mozaic făcuse la trepte…
Ea nu fusese niciodată peste hotare, dar bunul gust n-are nevoie de palate. Aleia ei strălucea la soare ca bijuteriile unei țări îndepărtate.
E chiar deosebit ce-a făcut! Uite ce operă de artă!…
Singurul compliment care conta pentru Raluca era privirea încântată a lui Dănuț:
Mami, e atât de frumos…
Dănuț, stând pe scări, trecea cu degetul peste bucățile mozaicului, radiind de fericire. Raluca plângea iar, văzându-și băiețelul atât de mulțumit.
Fericirile lui erau puține: câte o laudă la școală, ceva bun făcut de mamă, o vorbă dulce. Prieteni nu prea avea, nu ținea pasul cu băieții la fotbal și prefera oricând o carte bună.
Fetele nici nu-l băgau în seamă, și mai ales Florica, vecina cu trei nepoate două mici și una de douăsprezece ani nu-l voia lângă ele.
Să nu te apropii niciodată! îl amenința cu pumnul. Nu-s pentru tine fetițele!
Ce gândea ea în capul încâlcit de la ondulator nu pricepea nimeni, dar Raluca i-a spus lui Dănuț să stea cât mai departe de Florica și nepoate.
La ce să-i tulburi degeaba?! Poate-ți ajunge rău…
Dănuț asculta, neapropiindu-se de vecină nici când aceasta făcea mare chefuială, ca în ziua când pregătea masa de sărbătoare. El doar trecea pe-acolo, nu voia să se amestece în joc.
Of, Doamne! mormăia Florica, acoperind farfuria cu plăcinte. Or să spună că-s zgârcită! Stai un pic!
A ales două plăcinte și le-a alergat până la Dănuț.
Poftim! Și să nu te văd în curte, ai înțeles? E ziua noastră! Stai cuminte la tine până vine mă-ta de la serviciu!
Dănuț a dat din cap rușinat și-a mulțumit. Florica avea alte griji se adunau copiii, veneau nepoatele, era ziua Nataliei, cea mică și iubită, pe care Florica voia s-o sărbătorească cu fală. Greierașul cu capul mare era ultimul de care avea nevoie!
Ce să caute la sărbătoare? Cui îi trebuie un speriat, printre fețe bucălate și rozalii?!
Prin minte îi treceau vorbele cu care o ceartase pe Raluca cândva: Ce vrei cu copilul ăla? N-o să-i dai nimic, n-ai nimic! Lasă-l, scapă de el cât poți!
M-ai văzut tu cu țuica în mână, vreodată?
Nu-i asta dovada! Cu vieți ca ale voastre ajungeți rău. N-ai avut tu parte, nici el n-o să aibă! Nu știi ce-nseamnă să fii mamă! Nu te-au învățat!
Raluca n-a mai salutat-o de atunci. Trecuse pe lângă ea cu burta mare și-și mângâia burtica, șoptind bebelușului să nu se teamă, că nimeni n-are să-i facă vreun rău.
Câte a trebuit să îndure Greierașul până la opt ani, mama lui nu a aflat. O cruța, plângea pe furiș. Nu se supăra tare pe lume nu voia să-i pună pe suflet mamei zeci de tristeți. Cutele de pe piept i le spălau lacrimile pure de copil, și după jumătate de oră nici nu ținea minte cine ce a zis rău, doar se mira de oamenii mari, cât pot fi de ciudați…
Să nu porți pică e mai ușor decât să trăiești cu ciudă în suflet.
Florica o vreme n-a mai băgat în seamă pe Dănuț, dar el nu o ura. Din când în când, când ea tuna și fulgera la el sau-l cicălea, fugea repede să n-o mai vadă și să n-o mai audă. Și dacă l-ar fi întrebat cineva, Dănuț ar fi spus simplu că-i pare rău pentru ea, că își pierde clipele pe supărări.
El știa că timpul e cel mai de preț lucru. Tot poți repara sau recâștiga, dar minutele, odată trecute, nu le mai găsești nicăieri, nu le cumperi nici cu toți leii din lume…
Tic-tac!, bate ceasul.
Și gata. Minutele s-au dus. Nici cu cele mai frumoase ambalaje de bomboane nu le recapeți.
Dar oamenii mari nu pricepeau…
Dănuț, urcat pe pervazul din cameră, molfăia plăcinta primită și privea la ceata de copii alergând pe poiana din spatele casei. Natalia, sărbătorita, zburda cu rochița roz, ca un fluturaș. Dănuț se uita fermecat la ea, imaginând-o când prințesă, când zână.
Oamenii mari, cu paharele pline, povesteau pe terasa Floricăi, iar picii au dat fuga spre fântâna veche, unde locul era mai larg pentru joacă.
Pe când au dispărut cu toții spre poiană, Dănuț a intrat pe furiș în camera mamei. De la fereastra de acolo vedea tot ce se întâmplă lângă fântână și urmărea jocul copiilor, bătând din palme, bucurându-se de veselia lor, până când începu să apună soarele.
Unii dintre copii obosiseră și s-au retras, dar Natalia se mai învârtea, singură, pe lângă fântână. Dănuț știa că acolo e periculos îl avertizase mama de multe ori.
Lemnul e putred, și deși n-o mai folosește nimeni, încă are apă la fund. Să nu te apleci niciodată, auzi?
Nu mă duc, mami!
Nici n-a băgat de seamă când Natalia s-a apropiat prea mult de marginea de lemn și a alunecat. Ochii îi alergau după băieți, când, căutând pata roz, s-a blocat:
Natalia nu mai era în poiană…
A sărit pe prispă. O clipă i-a trebuit să vadă că nici la masă nu era. Nici n-a stat pe gânduri să ceară ajutor, ci a zburat direct spre fântâna din fundul grădinii, fără să audă urletul răstit al Floricăi:
Ți-am spus să stai în casă!
Ceilalți copii nici n-au observat că Natalia pierise. Când a ajuns lângă marginea fântânii și a văzut ceva deschis la culoare la fund, a strigat:
Ține-te de perete!
S-a culcat pe margine, s-a lăsat încet, frecându-se de bârnele umede, și a alunecat înăuntru, în întuneric…
Știa că Natalia nu știe să înoate. Văzuse el la baltă cum o certa bunica pe sărbătorită să deprindă, dar și că-l ferește pe el de lângă nepoată. N-a apărat-o, și totuși, când fata i s-a încleștat de umeri, tremurând și udă leoarcă, Dănuț i-a zis încet:
Gata, nu te speria! Sunt aici! Ține-te, strig eu acum după ajutor!
Aluneca mâinile pe buștenii jilavi, fata îl trăgea grea spre fund, dar a apucat putere și-a strigat cât a putut:
Ajutor!
Nu știa dacă îl aude cineva, nu știa dacă-i va ajunge puterea până vin cei mari, dar știa atât: fetița în rochia roz trebuie să trăiască!
Strigătul a trecut aproape neauzit, până când Florica, întorcându-se cu friptura către masă, a început să țipe:
Natalia unde-i?!
Oaspeții abia au priceput, s-au speriat cu toții, apoi s-a declanșat hărmălaia. Când Dănuț a mai apucat să strige încă o dată, deja se adunaseră oameni.
Raluca venea grăbită de la muncă, cu sufletul strâns, fără să știe de ce i se grăbește pasul; a alergat, trecând de magazin, direct spre casă, de parcă o trăgea ceva de inimă spre pericolul nevăzut.
Când a intrat pe poartă, fix atunci Florica căzuse pe treptele Ralucăi, cu mâna la piept. Fără să întrebe nimic, Raluca a fugit în spate, auzind vag un strigăt.
Aici sunt, mami!
Știa de la început unde să caute; de-atâtea ori ceruse primăriei să astupe fântâna sau să-i pună capac, dar n-o ascultase nimeni. Gardul făcut de ea cu ață și țârâită n-avea ce apăra.
Raluca a alergat spre casă, a luat funia de întins rufe, și cu ajutorul ginerelui Floricăi, care mai era întreg la cap, s-a legat și a coborât.
Natalia a găsit-o prima și s-a agățat de gâtul ei, iar Raluca fioroasă și speriată a început să caute în apă până ce degetele i-au trecut peste ceva subțire: Dănuț. L-a tras spre ea, a strigat:
Trageți!!!
Și când a ieșit deasupra, a auzit șuieratul:
Mami…
Dănuț a stat aproape două săptămâni la spitalul județean, apoi s-a întors acasă ca un erou. Natalia s-a făcut bine mai repede s-a speriat, s-a zgâriat, și-a rupt rochia, dar nu a pățit mai nimic.
Dănuț a avut mână ruptă, răceală bună, dureri de respirație, dar mama i-a fost aproape. Natalia venea în vizită cu părinții, și după ce s-a liniștit, băiatul abia aștepta să revină acasă, la cărțile lui și motanul preferat.
Dragul meu, dacă n-ai fi fost tu plângea Florica cu brațele în jurul băiatului tuciuriu. Ție ți-aș da orice…
La ce bun? a ridicat din umeri Dănuț. Am făcut ce era normal. Sunt și eu băiat.
Florica nu a mai avut ce spune decât să-l strângă din nou la piept pe Greieraș, neștiind că peste câțiva ani, acel băiat ciudat, pe care lumea îl chema tot Greierașul, avea să salveze oameni, ca medic, nu întrebând cine și de ce, ci pentru că Așa trebuie. Trebuie să trăim. E bine așa!
***
Dragă cititorule,
Iubirea de mamă nu cunoaște margini. Raluca, în fața tuturor greutăților și a prejudecăților din jur, și-a iubit necondiționat copilul, transformându-i viața cu răbdare și credință. Povestea lui Dănuț ne arată cum, în ciuda aparențelor și a judecății celor din jur, adevărata valoare a unui om stă în inima și acțiunile sale.
Cei care-i priveau de sus au fost nevoiți să recunoască demnitatea Ralucăi și eroismul băiatului său. Poate, în final, cel mai de preț dar din lume e să știm să iertăm, să nu purtăm ranchiună și să facem ce-i omenește, chiar dacă lumea a fost nedreaptă cu noi. Cum a zis Greierașul: Sunt medic. Așa trebuie. Trebuie să trăim. Asta e bine.
Această poveste ne amintește că omenia și bunătatea vor învinge mereu indiferența și răutatea, iar frumusețea adevărată strălucește din suflet.
Reflectează: Tu crezi că bunătatea, chiar și atunci când e greu, găsește întotdeauna o cale și poate schimba lumea în mai bine? Ai întâlnit vreodată în viață oameni a căror valoare îți arată că adevărata bogăție a omului e în suflet, nu la suprafață?
