Dragostea de mamă
Getuța, sunt eu, doamna Rozalia. L-ai hrănit astăzi pe Laurențiu? vocea din telefon suna de parcă întreba de un pisoi uitat pe balcon, nu de fiul domniei sale de 32 de ani, programator cu normă întreagă.
Am închis ochii, ținând strâns telefonul la ureche. Pe masa din bucătărie aburea somonul la aburi cu broccoli, tocmai gătit. Laurențiu își ștergea mâinile după duș, proaspăt și atletic după alergarea de seară.
Bună seara, doamna Rozalia. Desigur că l-am hrănit. Chiar ne așezăm la masă.
Dar cu ce? a venit instantaneu curiozitatea. Iarăși buruienile tale și pește fără gust? Un bărbat are nevoie de carne, nu de frunze! Calorii! Ieri am văzut la televizor: bărbații slabi mor mai repede! Ce vrei, să-l bagi în mormânt cu regimurile tale?
Laurențiu, după cum îi era obiceiul, a dat ochii peste cap și mi-a transmis semnul universal Spune că nu sunt acasă. Doar fizic nu era, săracu. În rest, prezența lui noua lui siluetă, alegerile lui atârnau între noi, o povară invizibilă, dar apăsătoare.
Doamna Rozalia, el așa dorește. Se simte foarte bine. Medicul l-a lăudat pentru analize.
Eh, să scrie ei hârtii! a pufnit dânsa. Eu sunt mama, văd cu ochii mei. Are obrajii trași, îi ies oasele. Era o dată un bărbat serios, acum… Fă-i, fată, măcar un borș adevărat cu os! Mâine îți aduc eu, dacă tu te zgârcești la carne…
Cam așa era zilnic, la șase fix, când telefonul vibra cu insistență. Știam sigur cine. Doamna Rozalia. Soacra mea. Controlor, inspector și președinte de comisie la datoria mea de nevastă.
Și totul pornise atât de promițător…
***
Acum opt luni, Laurențiu a venit acasă de la analize la muncă. Alb la față ca varul, s-a trântit pe canapea, a desfăcut cureaua la pantaloni și-a oftat ca după un maraton.
Geto, am probleme a șoptit el.
Mi s-a strâns stomacul. Inima? Ficatul? M-au năpădit gânduri negre cu diagnosticuri grozave.
Ce s-a întâmplat?
Am tensiunea mare. Medicul a zis că dacă nu mă adun până la 40 de ani, știi tu, pastilele devin prietene. Colesterolul e sus, glicemia la limita de sus.
Avea 32 de ani, 1,80 înălțime, 95 de kile. Burta depășea centura, față rotunjită, bărbia dublă bine conturată. Cinci ani de muncă la birou, shaorma la prânz și sedentarism l-au transformat din flăcău sprinten în unchi cu gâfâială.
M-am săturat, știi? a spus el încet. Mi-e greu să respir pe scări, mi-e rușine pe plajă. Gata, nu mai pot.
L-am strâns în brațe. Nouă nu ne păsa de kilograme. Dar dacă era nefericit și punea sănătatea în pericol, atunci trebuia schimbat ceva.
Facem împreună, i-am zis. Învățăm să ne hrănim sănătos, găsim sală. Eu gătesc, tu mănânci.
Zis și făcut. Laurențiu și-a luat abonament la sala Atletul, și-a găsit antrenor. Eu am descărcat rețete, cântar de bucătărie, aparat cu aburi. Făceam lista de cumpărături împreună, citeam etichete, calculam calorii și proteine.
Prima lună? Un mic iad. Laurențiu, mereu flămând și nervos, bombănea la hrișca fără ulei și pieptul de pui. Dar după o vreme s-a obișnuit. A observat că nu-i mai vine somnul după masă, scările nu-l mai omoară, blugii începuseră să joace pe el.
Făceam terci cu apă, nu cu lapte, la mic dejun, cu fructe de pădure, nuci. La prânz avea la birou cutia cu curcan și legume. Seara pește, salate, uneori budincă din brânza de vaci fără zahăr. Fără maioneză, fără prăjit, fără fast-food. La început, mâncarea părea fadă. Dar încet-încet, am început să simțim gustul adevărat: brocoli e chiar bun, dacă știi ce faci cu el!
Kilogramele au început să fugă. Lent la început, apoi tot mai accelerat. Trei luni minus șapte, șase luni minus doisprezece, opt luni minus cincisprezece. Ajunsese la 80 de kile!
Metamorfoză! I s-au văzut pomeții, ochii păreau mai mari, fizicul alt om! Plin de energie, încrezător. La muncă, toți îl luau la întrebări și-l felicitau. Doamnele pe stradă îi dădeau târcoale. Eu mă mândream: soțul meu a reușit!
Pe timp de vară, doamna Rozalia s-a dus la sora ei la țară, în raionul Fălești. A plecat în iunie, s-a întors la început de septembrie. N-a văzut schimbarea cu ochii. La telefon habar nu ai cât (nu) mai cântărește omul.
Și-acum iaca…
***
Îmi amintesc ziua de parcă-i azi. Era sâmbătă dimineață, noi încă nu ne trezisem. Laurențiu deschide ușa doar în boxeri și tricou.
Laurențiu! Doamne, ce-ai pățit?! a răsunat țipătul în hol.
Am dat fuga din dormitor. Doamna Rozalia cu plasele pline, albă la față, ochi bulbucați îl cerceta de parcă vedea stafii.
Mamă, bună dimineața, bâigui Laurențiu. Ai ajuns devreme!
Ce-i cu tine?! Ești bolnav? Cât ai slăbit?? a scăpat sacoșele și l-a pipăit pe umeri, verificând dacă mai e întreg pe această lume. Ți-au ieșit oasele, băiete! Te-a uscat femeia asta!
Ultimul era adresat clar mie. Stăteam în ușă, camășuță de noapte, simțind avalanșa de acuzații care urma.
Mamă, stai liniștită. Am slăbit intenționat. Sport, mâncare sănătoasă.
INTENȚIONAT?! Dar n-ai fost tu tot timpul un bărbat bine, bărbat pe bune?! Acum ești numai piele și os!
Doamna Rozalia, mi-am luat inima-n dinți , arată și se simte excelent. Analizele…doctorul le-a lăudat.
Se uita la mine ca și cum propusesem să-l otrăvesc pe băiat.
E ideea ta cu dietele? L-ai ținut flămând?
Mamă! a sărit Laurențiu. Nimeni n-a ținut pe nimeni flămând!
Flămând?! Tu ești bărbat, trebuie greutate! Să te vadă lumea sănătos! Nu să ți se numere coastele!
Atunci a pus pe masă o oală mare de borș cu os, cartofi prăjiți cu carne, plăcintă cu varză. A ordonat să mănânce. Laurențiu victima perfectă a băgat o porție de borș să nu o supere. Doar așa i s-au mai luminat ochii soacrei.
Așa trebuie să mănânci, nu cu pește și frunze, a decretat ea la plecare. Vin mai des pe la voi, să vă țin sub control.
După ce a plecat, Laurențiu zăcea pe canapea cu stomacul greu și gemea.
O jumate de zi diger numai asta… M-am dezobișnuit de mâncarea asta!
A doua zi au început telefoanele.
***
Primul tot la ora șase fix.
Getuța, ce a mâncat Laurențiu la prânz?
Eu: blocată!
La serviciu, a avut cutia cu curcan și legume…
Curcan? E carne uscată, dragă! Lui îi trebuie porc! Sau vacă! Și ce legume?
Ardei, roșii, castraveți…
Asta nu-i mâncare! E garnitură lângă garnitură. Unde-i cartofu’, unde-i pastele? Fără carbohidrați moare băiatul!
Încerc explicat: are cereale, totul e bun. A oftat și a concluzionat:
Eu știu să hrănesc bărbați. Mâine îi aduc chiftele de-ale mele!
Ziua următoare: ce-a mâncat la mic dejun?
Omletă din trei albușuri și o felie de pâine integrală.
Trei albușuri? Și gălbenușele unde-s? Păi acolo-s vitaminele! Iar economisiți la ouă?
Nu, dar are colesterol, trebuie să-l scadă…
Minciuni! Colesterolul de la gălbenuș e invenție, să vândă doctorii pastile! Tata mânca cinci ouă zilnic toată viața, 80 de ani a trăit!
A treia zi: merge la sală?
Da, de patru ori pe săptămână.
De patru?! Păi se epuizează, vă spun eu! O să rămână fără inimă!
Are antrenor, e totul sub control.
Antrenor, ha! Ăia doar știu să ia banii! Cu sportul ăsta, o să-l puneți la pământ!
Mi-am înghițit replica. Laurențiu tocmai venea de la sală, plin de energie, zâmbitor. Dar mama lui tot ca pe muribund îl vedea.
A patra zi sună la opt dimineața.
Getuța, m-am gândit…poate are Laurențiu viermișori? De-aia slăbesc oamenii!
Îmi sare telefonul din mână.
N-are, doamnă!
Da l-ai verificat? Ai făcut analize?
Nu, e sănătos tun!
Na, trebuie! Și tiroida! Și stomacul! Că de la gastrită se slăbește!
I-am dat telefonul direct lui Laurențiu. S-a chinuit să o liniștească, să explice. Ea persistentă:
Nu înțelegi ce ți se întâmplă. Vin pe seară!
Evident, a venit. Cu oală de pilaf și plăcintă. Laurențiu a gustat, de milă. Avea fața vinovată: nu voia să o supere, nu voia să mă supere. Era prins la mijloc.
După ce a plecat: Geto, iartă-mă. E bătrână, nu pricepe.
Dacă nu îi zici tu să înceteze, nu se oprește, am avertizat.
Lasă că se liniștește…
Dar nu s-a liniștit. Suna, ajustând cu fiecare zi absurditatea întrebărilor:
Aveți apă caldă? Poate slăbește de la rece!
Noaptea cere de mâncare? Îl ții nemâncat?
Shake-urile alea proteice nu-s toxice? Parcă-s chimicale pure!
A alertat familia că băiatul e la pat, nepoate, mătuși, toată lista. Odată, mătușa l-a sunat la birou pe Laurențiu:
Auzi, ai nevoie de ajutor? Mama ta zice că ai ajuns rău, poate trebuie la medic? Sau bani?
Enervat, Laurențiu i-a explicat, fără rezultat. Seara: mama, lacrimi, nu mă mai iubești, nu dorm noaptea, o să mor de necaz.
Și el: scuză-mă, mamă, promit mai vin pe la tine.
***
După o săptămână, am mers împreună la ea. Laurențiu și-a pus vechea cămașă, acum îi era largă. Rozalia ne-a primit cu masa plină: pui prăjit, cartofi, salată boeuf, plăcintă, tort.
Haideți, haideți, Laurențiule, mănâncă! Trebuie să te redresezi!
Mi-era clar: dacă refuza, izbucnea scandal. Dacă mânca, dădea tot regimul peste cap.
A gustat doar puțin pui și salată, nimic din cartofi sau tort. Rozalia privire de gheață.
Nici măcar plăcinta făcută la șase dimineața nu o guști? lacrimi în glas.
Mamă, nu pot, țin regim.
Ce regim?! GREA! Uită-te la tine! Numai piele și os! s-a întors spre mine: TU, tu l-ai stors! Ai slăbit și pe el îl vrei la fel!
Mi s-a pus un nod în gât:
Eu nu-l oblig, îi gătesc ce vrea.
Singur NU decide nimic! Nevasta decide! Și tu i-ai băgat doar frunze!
Are carne, cereale, TOTUL…
Lasă-mă! 32 de ani l-am crescut, era drept frumos, l-ai neputincioșit într-un an!
Laurențiu s-a ridicat:
Destul, Oana n-are nicio vină.
Normal, o aperi pe nevastă, nu pe mama! Eu singură te-am crescut după moartea lui taică-tu și acum o asculți pe ea…
N-a mai continuat, dar era clar ce urma.
Am plecat. În mașină, liniște. El strângea volanul, eu holbam pe geam. În capul meu fiertură.
Seara, telefon:
Getuța, iartă-mă pentru tot a zis ea blând. Dar mi-e greu să te văd așa. Erai bărbat, acum…
Și acum e , i-am răspuns tare.
Poate pentru tine, dar lumea zice că e schelet. Nu-l mai recunosc. Zici că n-aveți bani de mâncare!
Avem de toate.
Da atunci de ce nu mănâncă normal?
Mă săturasem. Să tot explic, să tot dau explicații. Să fiu considerată nevasta rea, care nu își face treaba.
***
Tensiunea cu soacra era zilnică. Control, întrebări, verificări cu ce gătesc, câte mese are Laurențiu, dacă-l doare ceva, dacă leșină! Era ca un interviu de angajare continuu.
Odată m-a sunat la serviciu. Colega mi-a întins telefonul cu sprâncene ridicate.
Getuța, sunt Rozalia. Laurențiu nu răspunde. E bine, nu i s-a întâmplat ceva?
Mi-a picat inima.
Nu știu, sun la el.
El a răspuns imediat:
Ce-i, lumina mea?
Mă-ta e disperată, nu răspunzi.
L-am dat pe silențios, eram în ședință…
I-am dat de veste soacrei, a răsuflat ușurată.
Slavă Domnului. Să nu-i fie rău de la foame
Nu rabdă de foame!
Tu așa zici… Ieri la TV tot doctorul zicea: cine slăbește prea repede rămâne cu piele lăsată, organele se mișcă. I-ați făcut analize după slăbit?
Da, la medicul de familie. E totul bine.
La ce medic? Cardiolog? Endocrinolog? Gastroenterolog?
Nu are probleme!
Acum nu… Dar să vezi după! Un vecin tot așa a pățit și s-a trezit cu ulcer.
Am închis și am pus capul în palme. Colegele mă priveau compătimitor.
Soacră? a întrebat una.
Am dat din cap.
Și a mea, până n-am spus: ori ea, ori eu. Soțul m-a ales pe mine și așa a tăcut vreo jumate de an, apoi s-a resemnat.
Eu nu puteam da ultimatumuri. Rozalia era singură, doar cu Laurențiu. Soțul îi murise de zece ani, prietene avea, dar nimeni apropiat. Laurențiu era totul. Înțelegeam că îi era frică să îl piardă, să vadă că el se schimbă, că îi scapă din palme. Dar nici așa nu puteam trăi, cu control la farfurie.
Seara am vorbit clar cu Laurențiu.
Trebuie să discutăm despre mama ta. Nu mai suport. E ca o navetă: zilnic analize, acuze, telefoane, control ca la creșă. Nu sunt dădacă!
E doar îngrijorată
Îngrijorarea asta mă face praf! Mă tratează ca o bonă incompetentă!
Nu la asta se gândește…
Ba da! Fără întrebări despre ce-ai mâncat, fără oale de borș în semn de sarcasm, fără să dea buzna la job să vadă dacă respiri. Dacă are întrebări, să te întrebe pe tine!
Bine a murmurat. Vorbesc cu ea.
A vorbit. Două zile, nimic. Dar apoi a început să-l mitralieze pe el cu telefoane, dimineața, la prânz, seara, cu întrebări: ți-e rău? Ai amețit? Îți sună urechile? Odată a trântit telefonul pe canapea:
Gata! Nu mai pot! Mă sună ca pe pat de moarte!
L-am strâns în brațe.
Trebuie să vorbim cu ea toți trei. Explicăm, impunem limite.
Nu pricepe…
Măcar încercăm.
***
Ne-am dus la ea sâmbătă. Tava cu plăcinte ne aștepta, dar Laurențiu nici n-a poftit la masă.
Mamă, trebuie să vorbim, a început.
Ea s-a oprit în loc, cu farfuria în aer.
Despre ce?
Despre ultimele două luni. Telefoanele, atitudinea față de Geta, lipsa de acceptare față de alegerea mea.
Rozalia a pus farfuria pe masă și a rămas nemișcată.
Eu doar mă îngrijorez. Sunt mamă. Am dreptul meu!
Poți să te îngrijorezi. Dar nu ai dreptul să controlezi fiecare mușcătură. Am 32 de ani, familie, viață proprie. Eu decid ce mănânc și cum trăiesc.
Decizi tu, sau ea îți zice? mi-a aruncat o privire de oțel.
Nimeni nu-mi dictează! Am vrut să slăbesc pentru că mi-era greu, aveam probleme reale! Acum sunt SĂNĂTOS, energic, analizele impecabile! Chiar nu vezi?
Văd doar că ai slăbit 15 kile! Fața ți s-a retras! Nu mai ești al meu!
Sunt mai eu ca niciodată! Pe vremuri, gâfâiam la scări. Nu e normal la 32 de ani!
Erai normal. Bărbații trebuie să fie corpolenți!
Erau kilograme inutile. Am scăpat conștient!
Ea a izbucnit în plâns. S-a așezat pe scaun, ștergându-se la ochi.
Mi-e frică… Să nu te îmbolnăvești. Tu ești tot ce mai am. Dacă pățești ceva, nu rezist.
Laurențiu a stat lângă ea, i-a luat mâna.
Mamă, tocmai ca să nu pățesc ceva am făcut asta! Dacă nu schimbam nimic, la 40 de ani eram pe pastile. Sau și mai rău! Acum evit toate bolile alea cât de greu vă e să înțelegeți?
Poate ai slăbit prea mult, totuși…
Nu. La 1.80, 80 kile e perfect.
Amândouă am tăcut, privind la mâinile noastre.
Dar la ce vă trebuie sport, mâncare sănătoasă? Pe vremuri nu era atâta grijă și lumea trăia și așa!
Pe vremuri lumea nu stătea pe scaun opt ore la birou, am încercat eu. Mergeau mult pe jos, nu era atâția aditivi și zahăr. Acum trebuie să compensezi.
S-a uitat la mine. Am simțit toată disperarea ei.
Tu mi-ai luat băiatul, a șoptit.
Am amuțit. Cum să-i iei unui om fiul? Nu concuram cu nimeni.
Erau alte vremuri, vă vedeați, mâncați împreună. Acum vine și refuză tot. Zici că-s străină.
Nu e vorba de mâncare. Dragostea nu e cu polonicul! Laurențiu vă iubește și fără să mănânce plăcinte.
Eu doar asta știu: să gătesc pentru el, să mă ocup așa. Dacă nu mă lăsați, mi-ați luat și rolul.
Brusc am înțeles: nu era rea, nu era otrăvitoare. Era doar o femeie pierdută. Mâncarea era singurul limbaj al iubirii, iar acum, neacceptat, nu știa ce să mai facă.
Sunteți nevoie de el, ca MAMĂ. Nu doar ca bucătăreasă. Puteți sta de vorbă, să ieșiți la plimbare, să mergeți la film, să vă povestiți. Fără presiune, fără verificări, fără reproș.
A privit lung, între obișnuință și schimbare.
Nu voiam să supăr, a murmurat. Doar să-l fac să mănânce bine.
E mâncare bună, doar altfel. Dacă vreți, gătim împreună. O să vă dau rețete, sau veniți la noi.
Laurențiu a sărutat-o pe creștet.
Dacă vrei să gătești, o faci sănătos. Sau gătim împreună. Dar fără controale zilnice la soție… E jenant și pentru mine, și pentru ea.
Rozalia a clătinat din cap, cu batista la ochi:
O încerc…
Am plecat de acolo cu speranță în suflet. Laurențiu mi-a strâns mâna la volan.
Mulțumesc, că n-ai cedat.
Mi-a fost greu. Dar pentru ea e mai greu, de fapt.
Nu va rămâne singură.
Asta trebuie tu să-i dovedești.
***
O săptămână n-a sunat. Am sperat că e gata. Ziua opt: telefon la 17:30.
Getuța, vin la voi duminică? Am găsit o rețetă de pește la cuptor cu legume. Cică-i sănătos. Fără ulei. Și salată, fără maioneză.
Am rămas fără răsuflare.
Venim cu mare drag.
Și… iartă-mă pentru tot. Mi-a fost frică. Mi s-a părut că-l pierd.
Nu-l pierdeți.
Acum înțeleg.
Seara, Laurențiu m-a găsit zâmbind cu telefonul în mână.
Ce-a mai fost?
Ne-a invitat la pește la cuptor.
A zâmbit încet.
Se străduiește.
Da.
Dar sâmbătă seara, telefon din nou.
Getuța, scuză-mă, dar să întreb: lui Laurențiu îi trebuie morcov? Dar sfeclă? În rețetă zice că sunt calorice…
Am oftat.
Merge în limite normale.
Normal, cât e? 100 de grame?
Ajunge. Și ce pește, somon sau cod? Cod să nu fie prea sec? Somonul e gras, n-are voie, nu?
Are voie, sunt grăsimi bune.
Serios? Eu credeam că grăsimea e rea. Bine, iau somon. Dar hrișcă… merge cu apă sau puțin unt?
Mi-am dat seama că nu se va termina rapid nebunia granițelor. Dar măcar făcea eforturi.
Pe apă, și unt cât să nu zicem că am uitat.
Notez. Mulțumesc, Getuța. Nu te superi că te sun?
Nu mă supăr.
Numai să iasă totul bine.
O să iasă.
***
Duminică am fost la Rozalia: masă modestă, fără excese: somon la cuptor cu lămâie și verdeață, legume pe grătar, hrișcă, salată fără maioneză. Și, desigur, o feliuță de plăcintă, semn de compromis.
M-am străduit, nu vă mustrați, da?
Laurențiu a gustat și a închis ochii încântat.
Perfect, mamă!
I s-au luminat ochii.
Chiar? Mă temeam să nu stric totul…
Perfect! am confirmat. Sunteți o adevărată gospodină!
A roșit, și-a netezit părul.
Mai vreau să învăț shake-uri de-ale voastre! Mă ajuți?
Desigur!
Am mâncat, am povestit, am râs. Rozalia ne-a povestit de vecini, de grădină, de serialul nou. Nu a întrebat câte grame a mâncat Laurențiu, nu a băgat porție dublă, nu a insistat. Pur și simplu… era mama!
La plecare m-a îmbrățișat cald.
Mulțumesc, mi-a șoptit la ureche. Că n-ai cedat. Și că mă ajuți să pricep.
O să fie bine.
În mașină, Laurențiu mi-a luat mâna.
Simt că e începutul schimbării.
Și eu.
Dar după trei zile, la șase fix, iarăși: Getuța, l-ai hrănit pe Laurențiu azi?
Am stat.
L-am hrănit, da.
Cu ce?
Atunci am realizat: nu va înceta niciodată complet. Poate nu zilnic. Poate întrebând altceva. Dar nu poate să stea fără să fie parte din viața lui. Asta e metoda ei de a simți că mai contează.
Doamna Rozalia, dacă doriți să știți ce mănâncă Laurențiu, îl sunați direct. E adult, vă poate spune singur.
Da, dar…
Gata, ascultați-mă. Eu nu mai dau raport despre fiecare masă. Nu e normal. Dacă vă frământă ceva, veniți la noi să vedeți cu ochii. Dar terminați cu anchetele zilnice.
Tăcere. Am simțit respirația ei la telefon.
Ai dreptate… Scuză-mă. E deprindere, știi?
Se pot schimba obiceiurile.
Să încerc. Promit.
A închis.
Laurențiu a intrat în cameră, nedumerit.
Totul ok?
Nu știu… Azi i-am spus ceea ce trebuia de mult!
M-a cuprins.
Sunt mândru de tine.
Eu sunt doar foarte obosită. Să tot lupt ca să fiu soție, nu dădacă.
Îți promit, de acum o fac eu.
A trecut o săptămână fără niciun telefon. Încă una. Speram că s-a tras linia.
Vineri, seara, sună la ușă. Rozalia, cu o punguță.
Bună, Getuța. Nu deranjez, nu?
Intrați.
A scos o cutie.
Am făcut o tocăniță de legume, cu ulei aproape deloc. Poate vă place.
Laurențiu a ieșit, a pupat-o.
Mulțumim, mamă.
A stat o oră cu noi, a povestit, a băut ceai. N-a verificat frigiderul, n-a ținut morală.
După ce a plecat, Laurențiu m-a strâns de după umeri.
Parcă se schimbă…
Parcă, am zis. Dar știam că e armistițiu fragil. Vor mai veni episoade, telefoane, crize, pentru că vechile obiceiuri au rădăcini. Dar ceva era diferit.
Acum știam că pot spune nu, pot trage linie, că nu sunt obligată să fiu evaluată zilnic ca la școală. Că soțul îmi e adevărat aliat.
Luni, la șase, telefon.
Getuța. Sper că nu deranjez. Duminica asta veniți să mă ajutați la niște papanași fără făină? Am găsit rețeta voastră miraculoasă…
Am răsuflat ușurată.
Sigur, venim cu drag.
Mulțumesc!
Laurențiu, auzind, întreabă:
Avansăm?
Puțin, dar da! zic. Contează!
Zâmbește, mă sărută pe frunte.
Se străduiește.
Chiar se străduiește.
Și, cumva, speram că într-o zi telefoanele vor fi despre altceva decât meniul soțului: doar vorbe de suflet, relaxate, fără comparații, fără controale, fără dor de vremurile de altădată. Doar conversații sincere, între oameni care încearcă să se regăsească unul pe altul, chiar dacă au nevoie de rețetar, și nu doar la gătit.
Până atunci, în acea seară liniștită, cu cina caldă, soțul meu zâmbind și iarna moldovenească lipindu-se pe ferestre știam: războiul nu e câștigat, dar nici pierdut. Granița e trasă. Noi suntem de aceeași parte. Împreună.
