Dragoste fără condiții
Lavinia se plimba agale prin sufrageria prietenei ei când, hop!, zări un ciorap negru care-i făcea cu ochiul de sub canapea. Nu rezistă să nu izbucnească într-un chicot amuzat și zise fără menajamente:
Ehei, cine-ar fi zis, măi, Viorica! Soțiorul tău, mare gospodin, e de fapt un mic derbedeu în casă!
Apoi se aplecă și, cu dibăcie, pescui ciorapul, fluturându-l ca pe un trofeu:
Sincer, nu mi-aș fi imaginat! Mereu la patru ace, ca din pictorialele din revistele lucioase, și când colo socks-overboard sub canapea!
Viorica tocmai intra din bucătărie, ștergându-se pe mâini cu prosopul vechi de la mama-soacră. Când o auzi pe Lavinia, ridică din sprâncene cu o uimire teatrală:
Ce-ai, măi, de unde ai scos verdictul ăsta?
Lavinia arătă acuzator spre ciorap, afișând un zâmbet malițios, genul te-am prins!
Viorica roși puțin și își găsi scuza cât ai zice pește:
Eh ăsta nu-i de la al meu! Bobo, pisoiul nostru, face inspecție la coșul de rufe și le mai scoate trofeu prin casă. E mic încă, nu poate căra nimic mai greu!
Lavinia tresări de bucurie de parcă i-ai fi promis tort cu bezea:
Bobo? Asta e minunăția aia pufoasă din poze? Unde stă ascuns? De zece minute-s la tine și încă nu l-am alintat pe moțat!
Viorica chicoti:
Uită-te pe fotoliu, lângă calorifer. E fața lui preferată, numai acolo doarme, dar grijă mare are gheruțele ascuțite și nu prea lasă străini să-l pipăie. Oricum, dacă e s-o pați, trusa de prim ajutor e la baie. Mă duc să pun cafeaua!
Lavinia, de parcă mergea pe coji de ouă, s-a apropiat tiptil de fotoliu. Pe păturica moale, cocoloșit cu burta-n sus, stătea Bobo, alb cu dungi gri, dormind ca-n reclamele cu pisici. Urechile îi tremurau ușor și coada îi zvâcnea din când în când.
Vai, ce frumos ești a șoptit Lavinia, întinzând mâna cu blândețe de parcă atingea porțelan fin.
Pisoiul s-a uitat posomorât cu un ochi, cam ca un bătrân care nu vrea să fie deranjat duminica dimineață, apoi a închis la loc. Nu trece un moment și Bobo zdup! o zgârie ușor pe Lavinia la încheietură, marcând contactul de gradul I.
Vai de mine! Ei, asta să fie bun găsit! a râs fata, fericită că măcar a primit interacțiunea mult dorită.
Și nu s-a dat bătută a reușit să-l mângâie după urechi, de unde Bobo, încântat, a început un concert de tors ca un motor de Dacia 1310 pornit pe vreme rece.
Când Viorica veni cu două căni aburinde de cafea și o bombonieră plină, Lavinia era deja la extaz, scărpinând burta lui Bobo, de parcă ar fi cucerit Everestul sufletului pisicesc. Bobo torcea de să sară vopseaua de pe pereți, iar Lavinia-i zâmbea cât vedeai cu ochii, cu zgârietura la vedere diplomă de inițiere în relația cu felinele.
Vai, ce drăgălaș e! se hlizea ea, gâdilându-l sub bărbie, iar Bobo, topit, se culcă cu burta-n sus. Tare mi-ar plăcea și mie încă unul! Să aibă și Fulguța (pisica mea) cu cine să se joace.
Dacă vrei, îți dau adresa adăpostului, acolo e plin de asemenea năzdrăvani, râse Viorica, punând băuturile pe măsuța de lângă canapea, privind cu o mândrie ascunsă cum Lavinia redevine copil când vede un ghem de blană.
Nu, să mai aștept a răspuns Lavinia cu o undă de tristețe, oprindu-se din mângâiat și, spre supărarea pisoiului, care a mai scos un miorlăit. Știi cum e, vreau să mă căsătoresc cu Vlad și cred că m-ar da pe ușă dacă mai aduc animale acasă. Abia o tolerează pe a mea.
Nu-i din ăia care nu suportă animale? scârțâi Viorica, sorbind atent din cafeaua aburindă.
Păi i se pare că e prea mult păr, litiera-i o bătălie cu gravitația, jucăriile îi atârnă de picioare Nu-i rău Vlad, doar că, na, are fixația ordinii. Totul la linie, altfel se dereglează matricea! ofta Lavinia, încă la masaj cu motanul.
Umbra din ochii Vioricăi o trăda că nu-i toată povestea roz. Instinctiv, își frecă încheietura, parcă i se treziseră niște amintiri cam reci Părea că brusc nu mai era acolo, ci într-un alt colț al vieții.
Vio, ce-ai? întrebă Lavinia, panicată, lăsând ușor pisoiul pe fotoliu. Se uită atent la prietena ei, cu teamă că i-a atins ceva sensibil.
Viorica nu era genul să pună la suflet, mereu sufletistă, glumeață, izvor de optimism pentru toată gașca. Acum, fața îi era ca un tablou pictat cu noroi, ochii sticlind a oboseală și necaz ascuns.
Amintiri zise ea, cu vocea frântă de trecut. N-am mai povestit asta, dar poate ți-ar prinde bine un sfat de la cineva care a dat cu capul. Sfat de auto-survivor: trăiește cu un om înainte să-i pui pirostriile, să vezi cine e cu adevărat între patru pereți. Altminteri, riști să dai de vreun meșter cu mania perfecțiunii și te trezești că înveți să mergi pe vârfuri non-stop.
Oho Vio, dacă vrei să povestești, te ascult cât vrei. Dacă nu, nu scormonesc, promit.
Îți zic. Poate înveți ceva din telenovela cu capăt fericit, și zâmbi amar, dar ferm, de parcă voia să scoată povara din suflet. Măcar să nu pățești și tu la fel
*************
Aveam doar 19 ani când l-am cunoscut pe Marius. Era cu vreo 10 ani mai în vârstă, arăta serios și cu bani, avea farmecul ăla de bărbat care promite stabilitate. Mă adora: îmi cumpăra flori fără motiv, n-avea el grijă de bugetul familiei, dar știa ce-mi place la ceai verde cu mentă! asculta cu răbdare poveștile mele despre facultate, iar eu aproape l-am pus pe postament.
N-avea cine să mă tragă de mânecă, să mă aducă cu picioarele pe pământ. Tata, recăsătorit și ocupat cu actuala familie, abia dacă îmi trimitea mesaj de sărbători, iar mama Ei, mama voia pace și liniște: copilul și-a luat diploma, a crescut-o cât s-a putut, acum să-și vadă și ea de viață. Sincer? Nu am condamnat-o.
Primii doi-trei luni cu Marius au fost miere pe pâine. Dar după, a început sefismul. Era obsedat de curățenie: eterne scandaluri pe fir de praf, pe cărți lăsate la vedere și nu la linie. Când aveam sesiune, stăteam până noaptea privind la integrale și la urma urmei tot uitam să șterg praful sau să spăl o amărâtă de cană.
Într-o seară, vai de mine, eram frântă, mă duceam la culcare…
La noi în casă e ordine! trâmbița Marius, arătând cu biciul imaginar spre covor. Ai văzut praful ăla? Lua-l-ar vântul, îl ștergi acuma!
E unu și jumătate, Marius, am examen la 7! Fac dimineață!
Dacă nu băgai ochii-n Instagram cât era ziua de lungă, aveai timp! La treabă!
Așa că am șters pe jos la miez de noapte, jumate adormită, jumate plânsă.
Treptat, lucrurile au luat-o la vale de-a dreptul grotesc. Arunca hainele pe jos, răsturna dulapul dacă găsea o cută în cearșaf. Mă trata ca pe menajeră: ba că nu curăț, ba că nu calc cămașa destul de plutonier.
Odată, uitasem să-i calc o cămașă. Cinci albe, perfect călcate, mai erau în șifonier, dar el s-a înfuriat:
Ți-ai găsit de lene, așa-i? Să merg eu la muncă șifonat ca băiețașii de cartier?
A prins de mâna mea așa tare că mi-a lăsat un semn movaliu, ce-am ascuns apoi sub cardigan. Noroc că nu-i dădea cu palma la figură să nu-i stric imaginea de soț model!
Nimeni nu bănuia nimic. Eram mereu amabilă, zâmbitoare, să par bine. Mâna-mi era mereu un mic curcubeu de vânătăi și după ce țipa, zicea: E pentru binele casei! Dar eu mă chirceam pe interior, că nu pricepeam ce tot greșeam…
Ajunsesem să verific de 10 ori zilnic: e vreo pată pe blatul din bucătărie? A stat praf pe masă? Paharele stau aliniate? Dormeam cu ochii pe pereți și mă trezeam transpirată, că poate uitasem ceva.
Nici cu facultatea nu mai dădeam de capăt. Într-o zi am leșinat la cursuri. Am ajuns la spital și, pe patul alb, uitându-mă la tavan, m-a lovit gândul: Nu merit așa viață pentru ce? Pentru iubire? Unde e dragostea?
S-a întâmplat să vină Marius să mă viziteze. Cu ce te prezinți așa răvășită? N-ai pieptănat părul? Ai pată pe halat! Rușine!
Mi-au venit lacrimile de nervi, dar, pârdalnic noroc, aghioasa de infirmieră de la spital, tanti Rozalia care semăna un pic cu bunica nu i-a mers la înșiratelile soțului:
Ieși afară, băiete, că te scot eu la aer cu mopul, și poate-ți vine mintea la cap!
Am râs, dar era un râs amar, de exasperare. Când a ieșit pe ușă, Rozalia m-a învelit și mi-a zis:
Dragă, tu nu vezi cât ești de frumoasă? Pentru ce-ai răbda prostiile unui bărbat verzuliu? Crezi că n-or mai fi pe lumea asta oameni în stare să te iubească așa, cu bune și cu rele? Fă ce trebuie pentru tine și să știi că meriți mai mult!
Gândurile mi s-au așezat. Aveam apartamentul moștenire de la bunica, dacă n-o duceam boierește, dar era un acoperiș al meu. M-am reorientat repejor. Am dat lecții de matematică, am ajutat la redactat referate, și mai ales am învățat să respir liniștit.
Am privit afară pe fereastră, la soarele ce strălucea pe crengi de tei, și pentru prima dată după mult timp am gândit: Gata, pot să schimb asta. Chiar pot.
***************
În România a mers rapid divorțul. Nici nu s-a deranjat Marius să vină a trimis avocat, rece și plictisit, ca programul de la ANAF. Când judecătorul a bătut cu ciocănelul, nu am simțit nimic. Apoi am ieșit pe scări, am tras aer în piept, și-am zâmbit: LIBERĂ!
Au urmat luni grele, dar luminoase. Am mutat hainele în garsoniera cu vedere la tei, cum îi ziceam. Dimineața beam cafeaua pe balcon, culegeam parfumul de liliac pe geam, savuram tăcerea ca pe-o victorie.
M-am angajat part-time într-o librărie din centru. Nu de nevoie, neapărat, dar să am cu cine schimba o vorbă, să simt și eu că fac parte din oraș. Îmi plăcea să aranjez rafturile, să simt mirosul paginilor noi, să mai fur câte o carte bună pentru suflet.
Într-o zi, punând cărți noi pe vitrină, am dat nas în nas cu Ștefan. Voia el o carte de istorie a artei. Aproape ne-am ciocnit la genunchi, și-am făcut concurs: care strânge mai repede volumele împrăștiate.
Vă rog să mă scuzați, eu am două mâini stângi azi! zusem eu.
Nu-i nicio problemă, m-ai salvat de la exerciții la genuflexiuni. Poți să-mi recomanzi ceva?
Așa a început. A revenit săptămânal, cică pentru cărți, dar rămânea la taclale. După câteva săptămâni, a apărut invitația la cafea.
Mi-a fost greu să mă apropii de cineva. Reflexele mele la orice ridicare de ton sau gest brusc nu-mi dădeau pace. Abia dacă mă lăsam mângâiată, de frică să nu-mi sară iar ordinele în cap. Ștefan însă avea o răbdare infinită: glumea cu blândețea cu care lași pisica să-ți doarmă pe piept, nu cerea nimic, doar era acolo.
Într-o zi, la o cafenea mică de pe Mihai Eminescu, am povestit tot-tot. Cu nod în gât, cu lacrimi la colțul ochilor, i-am spus. El doar a ținut mâna mea strâns, mi-a zis cu blândețe:
Eu nu vreau să dovedești nimic, și dacă trebuie, chemăm pe cineva să se ocupe de curățenie. Să n-ai traume pentru o cană nelalocul ei. Respectul meu îl ai, iubirea la fel. Doar să fii tu. Și dacă vrei să fugi, eu te prind, dar nu te forțez.
Atât mi-a trebuit mie. Nu vorbe mărețe, ci gesturi mici și sigure. Atunci am știut că viața mea a ajuns pe drumul cel bun.
*************
Iaca-așa a fost încheie povestea Viorica, privind nu fără un zâmbet amestecat cu tristețe și mândrie. Am învățat pe propria piele: în familie nu trebuie să te sacrifici pe altarul imaginii perfecte. Fericirea nu e despre cană șlefuită și covor aspirat la dungă. E atunci când te ia cineva în brațe și-ți spune: Ce pot să fac să-ți fie mai ușor?
Bobo, ca-n filme, a venit să se cuibărească pe genunchii ei și a tors de să-i vibreze șoldul. A ridicat o lăbuță la obraz, ca să-i steargă vreo lacrimă, iar Viorica i-a netezit burtica.
Vezi? zâmbi ea, Bobo nu-i perfect nici el. Ba fuge cu șoseta, ba aproape trage perdeaua în cap, dar îl iubesc oricum.
Lavinia îi întinse o batistă discret, cu ochii aburiți de emoție și admirație:
Ești fantastica, Vio! Cine-ar fi crezut că ai trecut prin așa ceva și ai ieșit pe partea cealaltă în picioare?… Mă bucur enorm c-ai găsit liniștea.
Și să știi că ți-o doresc și ție. Nu te arunca cu capul înainte! Stai cu Vlad, vezi-l la greu, la bine, la nervi, la fericire iubește-te pe tine prima dată. Dragostea e și respect, și răbdare, și sprijin. Nu-i doar flori și poze frumoase la Instagram.
Răspunsul Laviniei fusese un simplu gest: o mână peste blănița lui Bobo. Motanul s-a mulțumit să toarcă ascuțit, de parcă bătea ritmul serii pe podeaua sufrageriei.
Mulțumesc, Vio. O să țin minte, promit.
Viorica și-a sorbit cafeaua, acum fără gust de amărăciune, ci cu aromă de început de drum nou. Pisoiul visa deja la fâșii de șuncă, în timp ce pe geam sclipiră stelele. În apartamentul acela mititel, Viața se așezase, finalmente, la locul ei.
