Dragoste fără condiții
Larisa, plimbându-se agale prin sufragerie, observă dintr-odată un ciorap negru care răsărea de sub canapea. Nu-și putu stăpâni râsul și spuse:
Păi uite, soțul tău e mai dezordonat decât credeam!
Se aplecă rapid, pescui ciorapul din ascunzătoare și, legănându-l jucăuș prin aer, adăugă:
Cine s-ar fi gândit? Părea așa de perfect… ca în revistele lucioase!
În acel moment, Angelica tocmai ieșea din bucătărie, ștergându-și mâinile pe un prosop. Auzi remarca prietenei și ridică mirată sprâncenele:
Dar de unde ai tras concluzia asta?
Larisa, cu un zâmbet șugubăț, arătă mută cu degetul spre ciorap, de parcă ar prezenta o probă imposibil de contrazis.
Angelica roși ușor și încercă să se justifice:
Eh… ăsta-i Firuș (pisoiul nostru). Îi place să scoată lucruri din coșul de rufe din baie. E încă mic, nu reușește să fure nimic mai mare.
Ochii Larisei se lumină pe loc mereu a iubit pisicile.
Firuș? A, e pisoiul vostru, nu? Unde-i? L-am văzut doar în poze E așa drăguț, parcă ți se topește inima!
Îi trecu prin minte: cum de stă de zece minute în casa Angelicăi și încă nu a mângâiat ghemotocul de blană?
Angelica râse încet, văzând entuziasmul Larisei.
Uită-te pe fotoliu, lângă calorifer e locul lui preferat. Atenție, are ghearele ascuțite și nu-i place de străini. Dacă e ceva, trusa medicală e în baie. Eu te servesc cu cafea între timp.
Larisa, pe vârfuri, se apropie încet de fotoliu. Pe pătura moale dormea ghemuit Firuș un bulgăre alb cu dungi gri, care-și mișca ușor urechiușele, ca și când asculta cine știe ce zgomote departe. Coada vibra imperceptibil.
Vai, ce frumusețe ești șopti Larisa, întinzând binișor mâna să nu-l trezească.
Pisoiul deschise un ochi, o privi scurt și-l închise din nou. Dar, după o clipă, o zgârie ușor încheietura cu lăbuța.
Aoleu! Gata, asta-i prezentarea oficială, zâmbi Larisa.
Nu s-a supărat și totuși și-a făcut curaj să-l mângâie ușor după ureche. Firuș se opri o clipă, apoi începu imediat să toarcă încet și adormi la loc.
Când Angelica reveni cu două cești aburinde de cafea și o bombonieră plină, o găsi pe Larisa cu un zâmbet larg pe buze, mângâind burtica albă a lui Firuș care torcea atât de tare încât semăna cu un motoraș. Pe încheietura Larisei se vedea o zgârietură subțire semn că începutul prieteniei nu a fost chiar lin, dar nu părea deloc supărată.
Cât e de scump! aproape chicoti Larisa, gâdilând pisoiul sub bărbie. Firuș imediat se rostogoli pe spate, oferind burtica pentru mângâieri. Parcă-mi doresc și eu unul Să-i țină companie lui Fulgușor mea.
Să-ți dau adresa adăpostului? Găsești acolo multe ghemotoace ca el, glumi Angelica, punând ceștile pe masă, lăsându-se purtată de imaginea Larisei copilăroase, fericite între pisoi.
Nu încă, zâmbi trist Larisa, oprindu-se din mângâiat pentru o clipă. Firuș deschise un ochi și miorlăi pretențios, parcă spunând Hei, mă lași la mijloc?. Larisa râse, reluând mângâierile. Știi bine că urmează să mă căsătoresc. Și mă tem că Vlad n-ar fi încântat de și mai mulți chiriași blănoși. Cu greu îl suportă și pe Fulgușor.
Nu-i plac animalele? Angelica se așeză lângă ea, cu ceașca între palme, inspirând aroma cafelei proaspete, așteptând răspunsul.
Zice că-s prea multe fire de păr, uneori zboară nisipul de la ladă printre picioare, mai scapă câte o jucărie Vlad nu-i rău, să nu mă înțelegi greșit! Doar îi place ordinea prea mult. Să fie totul la linie, fără fir de praf.
Zâmbetul de pe buzele Angelicăi se stinse încet. Fără să-și dea seama, își atinse încheietura dreaptă, ca și cum o durea. Privirea i se încețosă, ochii devenind grei de amintiri de parcă ar fi fost dusă brusc, cu gândul, ani în urmă, departe de această cameră plină de miresme calde și de torcătura pisoiului.
Geli? Larisa începu să se neliniștească. Puse ușor pisoiul la loc pe fotoliu și se întoarse complet spre prietena ei, încercând să-i citească expresia. Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?
Așa tristă, Larisa n-o văzuse niciodată. De când se cunoscuseră, de trei ani, Angelica îi dăruise tuturor lumină și bună-dispoziție. Acum părea, în schimb, stinsă.
E-n regulă, răspunse Angelica pe un ton forțat, cu zâmbetul strâmb, aproape tremurând. Amintirile îi năvăleau în minte amintiri dureroase, despre iubitorii de ordine care cu timpul transformă totul în suferință.
Inspiră adânc, strângându-și puterile, și apoi continuă, de data asta mai hotărâtă:
Am avut un astfel de episod în viață… Iartă-mă că-ți spun, dar vreau să-ți dau un sfat. Înainte să te măriți și să faceți copii, stai măcar un an cu Vlad sub același acoperiș. Să simți ce-nseamnă să mergi mereu pe vârfuri, să te adaptezi pe regulile altuia, să îți fie teamă să faci un pas greșit.
Spui mai multe? Larisa întrebă cu grijă, apoi se răzgândi, temându-se să nu rănească. Dacă nu vrei, lasă, nu-ți face griji
Îți povestesc, zise Angelica, încercând să zâmbească, deși zâmbetul avea o urmă de durere. Se uită direct în ochii Larisei, arătând voința de a da mai departe lecția pe care a învățat-o cu greu. E mai bine să înveți din greșelile altora, nu?
***
Avea doar nouăsprezece ani când l-a cunoscut pe Eugen. El era cu nouă ani mai mare, părea matur, responsabil și atent, total diferit de tot ce întâlnise până atunci. Eugen venea cu flori fără motiv, știa să-l servească cu ceai verde cu mentă, asculta povești despre facultate și punea întrebări ca să fie prezent în viața ei. Angelica s-a lăsat cucerită de această grijă și după trei luni s-a măritat.
Nimeni nu a descurajat-o. Tatăl era demult cu altă familie și nu păstra aproape deloc legătura, iar mama părea să-și fi încheiat datoria părintească. Pentru ea conta doar să-și vadă fata la casa ei, cu diplomă și stabilitate. Angelica n-o judeca chiar se bucura că nu-i sufla în ceafă mereu.
Eugen părea bărbatul perfect la început. Primele două luni de căsnicie au fost liniștite, apoi însă exigența lui față de curățenie a crescut încet, dar sigur. Mai ales când Angelica era în sesiune și nu avea timp să șteargă praful zilnic sau rămânea o cană murdară în chiuvetă, răbdarea lui se topea.
Într-o seară, chiar înainte de culcare, Eugen o opri pe hol:
Nu există altfel: totul trebuie să fie în ordine, zise, arătând spre podea. Nu vezi că-i praf? Hai, curățenie acum!
Angelica oftă:
Eugen, e unu noaptea… La șapte mă trezesc. Am examen la matematici speciale. Mâine dimineață nu pot să fac?
Dacă nu pierdeai vremea pe telefon, aveai timp! tăie el scurt. Acum!
N-a avut ce face, a luat cârpa și a spălat podeaua, deși abia mai ținea ochii deschiși.
Cu timpul, a început să se comporte din ce în ce mai autoritar. Dacă vreo carte era pe masă, nu la raft, nervii se aprindeau imediat. Dacă patul nu era aranjat ca la carte, urma ceartă. Odată, după ce a controlat rufele proaspăt călcate, a izbucnit:
Ce-i asta? ridică o cearșafă spre lumină. Nu vezi cutele?!
Degeaba părea impecabil, Eugen a poruncit:
Iei tot, calci din nou. Nu numai asta, toate!
Fără să-i mai dea voie să îi răspundă, a scos toate rufele din dulap, le-a aruncat pe jos:
Vezi ce-ai făcut? Le speli și le calci pe toate. Să fie perfect!
Angelica a rămas în mijlocul camerei, privind teancul de haine și în suflet îi crescuse o spaimă apăsătoare. Atunci s-a întrebat prima dată serios dacă Eugen e cu adevărat omul pe care l-a crezut.
Altădată, atât de absorbită de proiectul de la facultate, a uitat complet de cămașa lui Eugen. Mai erau alte câteva cămăși curate, dar când a văzut-o pe cea necălcată, el a izbucnit:
Ce-i cu tine, ai devenit leneșă? trânti ceasca pe masă. Ce, să merg la muncă ca din scăldătoare?
Angelica n-apucă să se apere Eugen o apucă cu forță de mână, strângând-o tare, smucind-o în așa fel încât abia nu a căzut. Pentru prima dată simți cu adevărat cât poate fi de violent. Un vânăt îi apăruse pe încheietură, ținut ascuns zile la rând sub bluze cu mânecă lungă.
Niciodată nu a lovit-o peste față, probabil de frica vorbelor. În schimb, încheietura și părul i le-a simțit deseori răsucite, de durere îi dădeau lacrimile, dar tot nu zicea nimic.
Cum poți trăi așa, în murdărie? Mai ești femeie? Te scârbești singură? urla el, arătând spre o pată minusculă din hol.
Angelica rămânea împietrită. La ei în casă era mai curat decât în unele spitale, vecinii o lăudau gospodină, și totuși lui Eugen niciodată nu-i ajungea.
De aici, starea ei se degrada. Verifica obsesiv tot: că nu a rămas nici o cană, nici un fir praf, nimic nelalocul său. Se trezea noaptea să șteargă mobila, mereu cu frica de a nu greși. Zilnic încerca să nu încurce, să nu greșească. Cu prietenele aproape că nu mai vorbea, la facultate evita ochii colegilor, iar la un moment dat a leșinat de oboseală direct în timpul unui seminar.
S-a trezit la spital. O asistentă măsura tensiunea, iar medicul punea întrebări. Lângă tavanul alb, cu inima grea, a început să deschidă bine ochii asupra vieții ei. Pentru cine și de ce răbda tot? Dintr-o dragoste care dispăruse de mult? Nu rămăsese decât frica și dorul de a se elibera. Și-atunci, pentru prima dată după mult timp, și-a spus în gând: Pot să schimb totul.
Totul s-a decis întâmplător. Eugen a venit la spital, dar nu ca să-și îngrijească soția, ci ca să critice: Uite cum arăți! Părul nespălat, halatul plin de pete! Cum să te faci de râs?.
Angelica rămăsese fără cuvinte, rănită. Atunci o infirmieră mai în vârstă, cu părul prins și ochi blânzi deveni deodată fermă.
Ieși afară! a tunat, ridicând ușor mopul. Că-ți dau două de nu te vezi!
Angelica nu s-a putut abține să nu râdă ușor, un râs mic, obosit, dar eliberator. Eugen, roșu la față de nervi, a ieșit trântind ușa.
O să vorbim acasă! a trântit el cu oftică.
Infirmiera i-a aranjat păturica:
Of, sărmana de tine… De ce rabzi? Doar bărbați pe lume mai sunt! Ești frumoasă și ai suflet bun, cu siguranță altcuiva îi vei fi dragă.
Aceste cuvinte au venit ca o gură de aer. Avea un apartament modest moștenit de la bunica era un început. La bani stătea prost, dar știa că poate lucra meditații la matematică sau referate pentru elevi. Eliberarea era mai importantă. Fără urlete, fără vânătăi, fără să stea mereu cu frica pe ce face.
A privit pe geam la soare și copacii fremătând și, pentru prima dată, a simțit că are cu adevărat o opțiune. Că poate începe de la zero, acolo unde e respectată.
Mulțumesc, șopti Angelica, iar în ochi i-a licărit speranța pe care nu o mai simțise.
Femeia i-a zâmbit cald:
Ești o fată deșteaptă și puternică. Nimeni nu are dreptul să te micșoreze. Doar tu poți să-ți crezi în tine.
Angelica a încuviințat, simțind un strop de putere și solidaritate. În acea seară, privind apusul roz liliachiu din salon, știa că va rupe lanțurile în care trăise.
***
Divorțul s-a pronunțat repede. Eugen nici n-a venit, doar avocatul, rece și distant. Când judecătorul a citit decizia, nu tristețea a venit, ci o ușurare caldă, blândă. A ieșit din tribunale și a respirat aer proaspăt, simțind, poate pentru prima dată în ani întregi, libertatea. Razele soarelui, mirosul de primăvară și glasurile copiilor prin parc îi confirmau: Ești liberă!
A urmat perioada de reconstrucție. S-a mutat în garsoniera bunicii din centrul Chișinăului. Era mică, dar luminoasă, cu geam spre aleea cu tei. Dimineața, lumina pătrundea printre frunze, iar liniștea casei era balsam, nu chin. Învăța să iubească micile bucurii: o ceașcă de cafea pe balcon, parfumul de liliac, liniștea dimineților senine.
A început să lucreze câteva ore pe zi într-o librărie mică nu neapărat pentru bani, ci pentru a nu-și pierde rostul. Îi plăcea să stea printre rafturi, să aranjeze noutățile editoriale, să ajute clienții. Printre rânduri, simțea din nou bucuria simplă, să fie utilă, să se piardă în pagini.
Într-o zi, în timp ce așeza cărți la literă R, s-a lovit ușor cap în cap cu un tânăr care se aplecase după un volum gros de istoria artei.
Vai, scuze! zise Angelica aproape pierzând teancul cu volume.
Nu-i nimic, vina a fost a mea, răspunse el zâmbind, adunând cărțile. Chiar căutam ceva de istoria artei… mă puteți ajuta?
Angelica îi zâmbi timid, apoi mai încrezător:
Sigur, poftiți după mine la raft. Tocmai ne-au sosit câteva noutăți ilustrate…
Așa l-a cunoscut pe Constantin. Era înalt, cu ochi cuminți și un zâmbet ce-i lăsa gropițe în obraji. Discutau încet, el asculta atent, o întreba despre autori. După o vreme, a invitat-o să iasă la o cafea.
Angelica ezita să înceapă ceva nou. Amintirile erau proaspete, tresărea ușor la zgomote, la gesturi bruște. Chiar și când Constantin doar ridica mâna să-și aranjeze părul, se crispa fără să vrea.
Dar Constantin avea răbdare, nu punea presiune, aducea mereu bună-dispoziție. Remarca atunci când Angelica se retrăgea în sine, îi povestea o glumiță sau simplu îi aducea flori. Bucuria lui era să fie lângă ea fără obligații.
După multe luni, într-o seară la o ceainărie din centru, Angelica povestea amuzată despre un client care confunda mereu genurile de cărți, când deodată afară s-a trântit ușa. Angelica a tresărit, încleștând ceșcuța.
Constantin a văzut imediat.
E totul bine? a întrebat blând, atingând ușor mâna ei. Ce s-a întâmplat?
Privirea Angelicăi spunea tot. Pentru întâia oară voia nu să ascundă, ci să povestească. Cu voce tremurândă a spus totul despre teamă, despre reproșuri, despre încrederea pierdută.
Constantin a ascultat fără a interveni, fără a judeca, fără soluții forțate, doar a ținut mâna ei. Când Angelica a terminat, el a strâns-o ușor și a spus:
Nu voi ridica niciodată vocea la tine. Și dacă vrei, punem pe cineva să ne facă ordine, fără griji, doar să te simți în siguranță. N-ai de ce să-mi dovedești nimic. Eu te respect deja.
Sinceritatea lui a emoționat-o până la lacrimi. A văzut în el exact ceea ce visase: un om care îi dă pace. De-acum, începea să creadă din nou în fericire…
***
Așa a fost, și-a încheiat povestea Angelica. Vocea i s-a domolit, dar zâmbetul ce i-a apărut era cald, adevărat. Anii aceia au fost grei, dar din ei am învățat cel mai important lucru: să nu te sacrifici pe tine pentru un ideal de familie. Fericirea înseamnă să fii acceptat așa cum ești, cu bune și rele.
Firuș, parcă simțind schimbarea, s-a cățărat alene pe genunchii stăpânei, torcând zgomotos. Și-a întins o lăbuță spre obrazul ei, făcând-o pe Angelica să surâdă.
Vezi? îi ciufuli cu drag pisoiul. Nici Firuș nu-i perfect fură papuci, trage și perdeaua, dar îl iubesc cum e.
Larisa îi întinse o șervețelă, cu un gest liniștit și grijuliu. În ochii ei se citeau admirație și compasiune adâncă.
Ce puternică ești, Geli a spus încet. Nu-mi imaginez cum ai trecut peste toate Dar mă bucur mult că ai ajuns acum aici, așa, fericită.
Da, încuviință Angelica, privind visător pe fereastră unde primele stele licăreau pe cer. Acum mi-e bine cu adevărat. Și vreau să-ți fie și ție la fel, să nu sari etape. Cunoaște-l cu adevărat pe Vlad, vezi cum reacționează când nu totul merge ca la carte. Dragostea nu-i doar cuvinte și promisiuni, ci multă grijă, susținere, și respect. Să poți spune mi-e greu și el să te îmbrățișeze, nu să te certe.
Larisa rămase pe gânduri, mângâind blănița moale a lui Firuș. Pisoiul torcea, relaxat, iar căldura serii se așternea peste camera luminată de umbrele jucăușe ale focului din șemineu. Sub ticăitul ceasului, liniștea se așternu peste ele.
Mulțumesc, spuse încet Larisa privind-o direct. Îți promit că o să țin minte sfatul tău. Poate acum văd lucrurile mai clar.
Angelica a sorbit din cafeaua care între timp se răcise, dar nu mai avea gustul amărui de altădată, ci unul dulce poate pentru că, pentru prima dată, se simțea în largul ei. Pisoiul torcea, prietena era cu ea, iar noaptea se așternea calmă dincolo de geam. Era viața pe care, în sfârșit, o construia singură și care era cu adevărat a ei.
