Două decenii de durere și dezamăgire: cum fostea familie a soțului mi-a transformat existența în iad
Când am trântit ultima dată ușa casei mele din Botanica, credeam că încep o pagină nouă și strălucitoare. Nu plecam doar în străinătate, ci spre București — să devin soție. Nu a unui oarecare, ci a unui bărbat respectabil — evreu, divorțat, intelectual, matur, care părăsise vechea familie pentru mine. Nunta la Mănăstirea Stavropoleos, sub bolțile Lipscaniului, părea începutul unui basm. Invidia prietenelor, admirația cunoscuților, recepții mondene, bufete, fotografii în reviste — simțeam că destinul îmi oferise în sfârșit ce visa orice femeie. Dar nu bănuiam că toate acestea vor rămâne doar o copertă lucioasă, sub care se ascund ani de suferință, trădare și izolare.
Avram era cu douăzeci și cinci de ani mai mare. Nu am avut copii — eu aproape de patruzeci, el deja slăbit de boală. Fiicele lui adulte, de vârsta mea, Viorica și Mariana, m-au primit cu dispreț și indiferență. În ochii mei, erau obișnuite să cerșească, răsfățate, cu mâinile întinse. Intrau în casa noastră, plecau cu tablouri, servicii de ceai, figurine. Fără să ceară voie. Avram tăcea. Lăsa în tăcere jefuirea — a noii lui soții și a căminului. Trăia cu mine, dar continua să plătească pensie alimentară fostei soții. Da, totul era stipulat în contractul prenuptial. În timp ce noi închiriam modest un apartament, ea se bucura de conacul familial și transferuri lunare din pensia lui. Ii făceam ciorbe, stăteam alături când nu se putea ridica din pat, iar banii curgeau spre trecut.
Când s-a îmbolnăvit, viața noastră luxoasă s-a sfârșit. Niciun concediu la mare, nici călătorii — doar pastile, perfuzii și umilință. Iar după moartea lui? Fiicele au năvălit în casă și au luat tot ce au considerat „moștenire de familie”. Au spart ușa dulapului, au luat fotoliul, chiar și ibricul. Am tăcut. Nu mai aveam putere să lupt. Mi-a rămas doar numele de evreică și o garsonieră în Rîșcani, Chișinău, dată cu chirie. Doar acei bani îmi permit să supraviețuiesc, căci în București — sunt doar o asistată socială, trăind într-un apartament comunal. Autoritățile verifică mereu dacă nu mint, dacă nu câștig pe ascuns. Trăiesc ca sub un microscop, printre fețe străine, în frig și limbi neînțelese.
Când mă întorc în Chișinău, vecinii mă privesc ca pe o „bucuroaică”, cu o invidie discretă. Nimeni nu știe că vin nu să mă odihnesc, ci să respir. Aici, în colțul meu, mă simt vie. Nu mă mustră nimeni, nu mă jefuiesc, nu-mi urmăresc fiecare pas. Aici — e liniștea mea. Și oricât m-ar suna prietenele, invidiindu-mi „fericirea românească”, știu cum arată cu adevărat Bucureștiul — nu orașul iubirii, ci al singurătății.
Nu am copii. Nici rude. Doar cunoștințe care vin să doarmă o noapte sub acoperișul „european” gratuit. Apoi dispar. Rămân Skype-ul, convorbirile la telefon și golul. Trăiesc la graniță — între două țări, două vieți, două lumi. Uneori vreau să renunț și să mă întorc pentru totdeauna. Dar unde? La cine? Totul e deja trăit, pierdut, trădat. A rămas doar răbdarea.
Poate că destinul se va îndura. Poate că la bătrânețe voi trăi cum am visat. Până atunci — rezist. Strângând din dinți. Ca Luceafărul. În București.
