De douăzeci de ani caut oameni pierduți prin pădurile din Moldova și îi aduc acasă. Am văzut de toate… Am reușit să-i scot pe unii dintre ghearele morții după zile întregi de căutări, când Poliția deja își pierduse speranța. Dar când am găsit-o, acum câțiva ani, pe fiica de paisprezece ani a unui mare om cu funcție din Chișinău, pentru prima dată în viața mea am spus în stație: Urme nu sunt. Probabil s-a înecat. Minciuna asta m-a costat, frate: prieteni, reputație, tot ce am clădit douăzeci de ani. Dar, uneori, ca să salvezi cu adevărat pe cineva, trebuie să-l lași să dispară… chiar dacă asta înseamnă să-l îngropi tu însuți.
În cercul nostru de voluntari de la salvamont și căutări, avem un singur principiu bătut în cuie: nu suntem polițiști. Nu judecăm pe nimeni, nu suntem asistenți sociali și nici psihologi. Avem o singură treabă de făcut: găsim omul pierdut, îl predăm familiei sau Poliției și, după aia, cu ce se întâmplă în familie nu mai e treaba noastră. Nu stăm să judecăm.
Eu sunt Marian Rotaru. Doij de ani am coordonat una dintre cele mai mari echipe de căutare și salvare din Moldova. Și-ți spun sincer, am învățat să recunosc mirosul de frică în pădure, să-mi dau seama pe unde a luat-o un ciupercar panicat ori să organizez trei sute de voluntari să perie la milimetru o zonă de căutare. Aveam respectul tuturor, mi se spunea Lupul pentru că reușeam chestii imposibile, când nimeni nu mai credea.
Credeam în sistem, că e bine să-i aduci pe toți acasă, să-i dai în mâna mamei sau tatei. Până când, într-un octombrie, în 2018, am început să o căutăm pe Ancuța.
Ancuța avea paisprezece ani, era fata lui Viorel Pătru, boss-ul unui mare dezvoltator imobiliar și deputat, super influent în Chișinău. Plecase cu clasa într-o excursie la Făgăraș și s-a rătăcit în pădure. N-a mai apărut.
Au fost cele mai mari căutări din viața mea elicoptere, zeci de polițiști, pompieri, gărzi forestiere, presă până la nivel de guvern. Ne aduceau mâncare caldă de la restaurantele din centrul Chișinăului, iar tatăl fetei plângea la camere și promitea că dă orice, numai să-i găsească fata.
Voluntarii mei au intrat în pădure, prin ploaie rece, trei zile fără somn, fiecare brăniță era răscolită. În a patra zi, am intrat singur într-o zonă sălbatică un vechi canton forestier părăsit, cu doborâturi, noroaie și o apă ce, de la ploi, era spumegândă.
Cobor în cabana veche, doar cu lanterna, și acolo dau de Ancuța. Fata stătea ghemuită în colt, acoperită cu o prelată veche și mucegăită, tremura din tot corpul, de-i se auzea dinții. Buzele movalii, hipotermie gravă.
Ridic stația să anunț:
Centrală, aici Lupul. Obiect…
Nu! vocea ei abia se auzea, ca a unei vrăbiuțe rănite.
Și-a întins mâna, înfiptă în palmă ținea un cui ruginit cu vârful la gât.
Dacă le spui… dacă mă duci înapoi, o să-mi înfig cuiul ăsta în beregată. Jur.
Am văzut multe crize de adolescentă, copii ce se temeau de note, părinți, prostii de genul… Dar când și-a ridicat puloverul și am văzut spatele, am înghețat. Niciun petec fără vânătăi cicatrici galbene de la curea și arsuri proaspete de la țigară, vânătăi urâte, vechi și noi, de parcă fusese bătută cu bestialitate, nu în joacă.
Mama a murit acum cinci ani, a șoptit Ancuța, cu ochii morți Tata mă bate zilnic, pentru orice. Pentru priviri, pentru că semăn cu mama, pentru că el face ce vrea. M-a ținut în pivniță zile la rând fără apă. Dacă mă duceți înapoi, Poliția ia banii, mă declară nebună, și tot la el ajung. Vă implor, lăsați-mă să mor aici. Dați-mă uitării, am nevoie doar de liniște.
Am stat nemișcat în întunericul cabanei. Stația urla în ureche:
Lupule, Lupule, ce ai acolo? Primești?
Știam legea: trebuia să anunț, să dau coordonatele, să chem Poliția, Salvarea, să fac, eventual, plângere la Protecția Copilului. Dar știam cine e taică-său, știam ce combinații sunt acolo sus, cum șeful poliției merge cu el la vânătoare și la grătar. Copila ar fi ajuns din nou la călău.
Mi-am dat jos geaca, am scos bandaj din trusă, mi-am tăiat adânc antebrațul, am murdărit haina ei cu sânge să pară că s-a rănit, sau pierdută și cu urme pe malul apei. Am anunțat:
Centrală, Lupul aici. Nimic, doar gunoaie, cabana goală. Continui căutarea.
Mi-am ascuns fata într-un sac de dormit, am condus zece ore, pe trasee ocolite, prin trei raioane și am dus-o la o prietenă care conduce un centru pentru victime ale violenței domestice, undeva prin nord, la Bălți. Femeia aia știa să ascundă sufletele chinuite, să nu le găsească nimeni.
Am dus haina Ancuței la râu, am pus-o pe o creangă ce atârna în val, am lăsat urme de alunecare ca să creadă toți că s-a înecat. Am dus apoi grupurile de voluntari acolo.
S-a dezechilibrat, a căzut; curentul e tare din pricina ploii. Nu avem șanse să o găsim.
Voluntarii au izbucnit în plâns. Gigei tari care își roadeau palmele de nervi și fete tinere ce și-au rupt picioarele căutând-o. Toți erau distruși, crezând că au ratat, că au pierdut.
Am îndurat privirile lor, le-am mințit direct. Am încălcat tot ce ținea de lege, am “răpit” un minor și am falsificat probe.
Tatăl fetei a făcut scandal la presă, o săptămână mai târziu au îngropat niște haine într-un sicriu. Cazul s-a închis: accident.
La o lună după am plecat din echipă. Nu am mai putut să mă uit în ochii nimănui. Nu mai eram Lupul. S-au dus zvonuri prin echipă că m-am pierdut, am dat în băutură și am ieșit din viață.
Opt ani mai târziu…
Acum, la șaizeci de ani, sunt doar un mecanic la un garaj de cartier din Chișinău. N-am rămas cu diplome, cu laude de la ISU sau prieteni de pe vremuri. Trăiesc singur, într-un apartament împuțit de ulei de motor.
Săptămâna trecută am văzut în cutia poștală un plic fără expeditor. Înăuntru, o poză: o tânără frumoasă, vreo douăzeci și ceva de ani, sănătoasă, cu un halat alb în fața unui colegiu medical de prin Orhei. La spate, un mesaj scurt:
Trăiesc. Ajut și eu alți oameni. Mulțumesc că nu m-ai salvat atunci ca toți ceilalți.
Noi toți credem că binele e mereu alb, curat și premiat cu decorații. Dar, adevărul, de multe ori e urât și greu de dus. Ca să salvezi cu adevărat un om, uneori trebui să devii tu însuți vinovatul. Să-ți iei pe suflet toată vina și să-ți distrugi viața.
Dacă ar fi să mă întorc iar în cabana aia, tot stația aș închide-o. Pentru că nicio reputație, niciun nume bun, nu face cât o lacrimă de copil chinuit.
Ai putea tu să faci același lucru? Să calci regulile, să-ți pierzi onoarea ca să salvezi ce nu poate fi salvat altfel? Unde începe, pentru tine, limita dintre regulile sistemului și sufletul tău? Sunt curios ce ai face, sincer.
