Timp de două luni am scos o doamnă de 56 de ani prin restaurante. Dar când am invitat-o la mine, a căzut instantaneu masca
Acum cinci ani m-am despărțit amicabil de soție și m-am obișnuit cu traiul de burlac. Recunosc, are și avantajele lui: nimeni nu mă întreabă de ce am pus ceapa pe dulap sau de ce am lăsat șosetele lângă canapea. Însă, în ultima vreme, să vii seara într-o garsonieră unde și frigiderul trosnește de singurătate nu mai e chiar atât de vesel.
Am 56 de ani, sănătos tun, energia nu mă părăsește. Așa că mi-am făcut curaj și m-am înscris pe un site de matrimoniale, în speranța să găsesc o doamnă cu care să împart viața. Ei bine, spre surprinderea mea, după primele două-trei zile de conversații, m-am ales cu o cunoștință chiar interesantă.
Profilul era clar, fără fanfaronadă:
Marioara, 56 de ani, văduvă, caut bărbat serios pentru o relație stabilă.
Fotografia arăta o femeie decentă, cu ochii blânzi și zero selfiuri cu buze țuguiate. Am început repede să schimbăm mesaje. Din capul locului am specificat: nu mă interesează taclale virtuale fără sfârșit, ci pe cineva real, cu care să mergem împreună la piață și la mare. A fost de acord, așa că ne-am dat întâlnire sâmbăta următoare, în centrul Chișinăului.
La prima întâlnire, totul a mers perfect. Am bătut orașul la pas (vremea era ca la carte), ea mi-a povestit cu pasiune de job și de nepoți, eu am dat din cap ca un metronom politicos. Mi-a plăcut că nu vorbea neîntrebată și era foarte calmă. La final am mers la o cafenea normal, am achitat eu, nu de alta, dar dacă tot eram cavaler de modă veche, păstrez cutuma: cine invită plătește.
Și așa a început luna de miere, pardon, perioada flori-și-bomboane. Eu luam bomboanele, tot eu cumpăram florile, dar timpul îl petreceam împreună. În fiecare vineri și sâmbătă, viața noastră era mai ceva ca la Filarmonică: ba teatru, ba restaurant, ba expoziție de ouă încondeiate, ba concert, ba o ieșire la aer curat cu plăcinte la pachet.
Nu mă pot plânge: nu sunt zgârcit, dar dacă mă apuc să adun cât am cheltuit în astea două luni, mă cam apucă amețeala.
Serile decurgeau după același tipic eu Gentleman, ea Domnișoară cu maniere. Mă lua de braț, îmi zâmbea ștrengărește și spunea:
Ghiță, cu tine parcă am întinerit! Ești un adevărat boier, nu glumă!
Ei, vorba dulce mult aduce, așa că mă simțeam măgulit, ce să mai.
Semne ciudate la cinematograf
Dacă privesc în urmă, era clar de la început că ceva nu se leagă perfect.
În primul rând, nu m-a invitat niciodată la dumneaei acasă. Nici măcar la o cafea, nici o dată. Mereu apăreau scuze: Vai, e dezordine!, Mi-a rămas nepoata peste noapte, Sunt ruptă, mai bine mergem la cofetărie. La început mă gândeam că îi e jenă o femeie singură nu se obișnuiește ușor să primească bărbați. N-am insistat, am zis că vine momentul.
Apoi, discuțiile despre vârstă erau… să zicem bizare. Dacă era vorba de distracție, city break-uri, restaurante hop, era tânără și plină de viață. Program propus: să mergem la acvaparc, la munte, la tenis. Dacă încercam să apropii discuția de subiecte mai personale bam, apărea mătușa scorțoasă. O dată, la cinema, m-am încumetat să-i pun o mână pe genunchi (nu cine știe ce, vorba aceea, nu suntem în America!). M-a dat la o parte elegant, dar ferm:
Ghiță, ce-i cu dumneata, toată lumea se uită!
Marioara, suntem ultimii, în sală e beznă, ce să vadă cineva?
Nu contează, nu suntem liceeni să facem prostii din astea la vârsta noastră.
Ei, am pus pe seama bunei-cuviințe. M-am gândit: poate e o femeie cu principii solide. Totuși, începea să mă roadă o stare de neliniște. N-avem 16 ani, mai degrabă suntem pe final de roman, nu mai avem viața înainte, să pierdem un an în emoții adolescentine.
Avea totuși un talent uluitor să povestească DETALIAT despre bolile ei. Gluma-glumă, dar la vârsta asta, ba te doare spatele, ba oscilează tensiunea nimic nou. Dar parcă povestea cu un entuziasm de cronicar: din oră în oră apărea o poveste nouă cu coloană, cu colesterol, cu rețete. Stăteam, ascultam, mă făceam că mă îngrijorez, îi propuneam și eu un doctor bun pe la Spitalul Republican. Dar când am menționat că merg de două ori pe săptămână la bazin, a strâmbat din nas:
La ce-ți trebuie? Vezi să nu-ți strici motorul! La anii noștri se cere stat în fotoliu cu cartea în brațe, nu baie în clor!
Dar mie nu-mi ardea de stat cu pisica pe genunchi și cartea în poală zile întregi. Voiam viață trăită, nu vegetație.
Momentul adevărului (și lecția de rușine)
Ieri am hotărât: ajunge! Două luni de întâlniri sunt suficiente să văd dacă avem vreun viitor. Am cinat într-un restaurant georgian. Neam ospătat cu khinkali și am dat gata o sticlă de vin moldovenesc. Povestea cu haz despre colege, eu râdeam, zici că totul era normal.
După masă am urcat în mașină. Ploua molcom afară, înăuntru cald, muzică lejeră. Am prins-o ușor de mână; de această dată nu a tras-o deoparte.
Marioara, nu vrei să trecem pe la mine? Bem un ceai, ascultăm niște muzică…
Brusc s-a încordat, a dispărut zâmbetul, fața a devenit, ce să vezi, de granit.
Dumneata la ce te gândești, Ghiță?
Mă gândesc că-mi ești dragă. Suntem amândoi liberi, ne vedem de peste două luni, nu e firesc să fim și mai aproape?
Și acolo a început să țină predica de rigoare: vârsta, rușinea, spiritualitatea superioară. Am rămas mască.
Știi ce spui? pe ton tăios. Astea-s pentru tineri, pentru cine vrea urmași! Noi ce rost avem să ne facem de râs? Imaginează-ți cum arătăm amândoi dezbrăcați! La vârsta asta contează sufletul, nu prostii. E rușinos să te vezi în așa ipostaze, mai ales cu nepoți acasă!
Eram blocat. Deci, după opt săptămâni de ieșit împreună, dacă mă apropii mai mult, sunt deja un dobitoc fără scrupule.
Marioara, hai să fim serioși. Nu arăți rău deloc, iar eu fac sport, mă simt perfect. De ce să ne considerăm terminați la 56? Cine-a stabilit regula asta absurdă?
Așa e cuviincios! Femeile decente la vârsta mea stau cu nepoții și plantează roșii în grădină, nu umblă după bărbați prin apartamente. Mi-ar fi rușine de copii dacă aș proceda altfel.
Aici n-am mai rezistat:
Deci, mi-ai lăsat impresia că vrei ceva serios, dar, de fapt, căutai doar un tovarăș de ieșiri cu portofel și mașină! Două luni ai mâncat bine, ai prins toate spectacolele din oraș, iar când a venit vorba de apropiere, devii ultraconservatoare.
A roșit, dar clar, nu de rușine, ci de nervi.
Ce crezi, că trebuie să sar în brațele cuiva doar pentru că plătește cineva niște ceaiuri?
Nu-i vorba de datorie, i-am răspuns, cam prea calm pentru cât de furios eram. Dar orice relație trebuie să avanseze. Asta-i logica. Tu vrei doar prietenie de protocol și ieșiri la restaurant.
A fugit din mașină ca din pușcă, trântind ușa. N-am alergat după ea. O priveam cum merge demnă spre bloc și mă simțeam supărat pe mine însumi.
Îmi plac discuțiile elevate, cărțile bune, istoria. Dar nu o să renunț la apropiere trupească doar pentru că o doamnă trăiește cu obsesia ridurilor și a kilogramelor.
I-am șters numărul, am șters și profilul de pe site. Am nevoie de o pauză, cât să-mi revin după circul ăsta.
Acum am luat o hotărâre: la prima întâlnire aflu direct părerea despre apropiere. Aud iar lecții cu vârsta, copiii și nepoții-s sensul vieții? Plătim separat și la revedere!
Voi ce părere aveți? La 56 de ani e sfântă rușinea când propui o relație unei doamne? De ce se înscriu doamnele pe site-uri dacă le-a trecut vremea?
