Gheorghe Petrescu, iar am adormit! vocea șoferului de autobuz răsună prietenoasă, dar cu un sfat blând. A treia oară săptămâna asta, fugi de parcă te urmăresc vânturile.
Un pensionar, cu geaca șifonată, răsuflă greu, prins de bara de lângă ușă. Părul alb haotic, ochelarii alunecați pe vârful nasului.
Iartă-mă, Niculae… șoptește, abia răsuflând, și scoate din buzunar niște bancnote mototolite de 50 de lei moldovenești. Ceasul, cred, merge înainte sau eu merg înapoi cu totul…
Niculae Munteanu, șofer din vechea gardă, cam la patruzeci și cinci de ani, ars de soare de la atâtea drumuri la Chișinău și înapoi. De douăzeci de ani conduce autobuzul pe aceeași rută, îi știe pe mulți pasageri pe nume. Pe moșul ăsta, însă, l-a ținut minte clar mereu politicos, tăcut, același autobuz la aceeași oră, zi de zi.
Hai, lasă, urcă. Încotro azi?
La cimitir, ca de obicei.
Autobuzul pornește din stație ca o barcă pe râul Bâc. Gheorghe Petrescu își ia locul firesc, al treilea rând după șofer, la geam. În mâini o plasă de plastic veche, cu unelte și flori de plastic.
Puțini pasageri este marți dimineața; vreo două fete de la Universitate vorbesc în șoaptă, un bărbat la costum scrolă pe telefon. O dimineață ca oricare alta la Chișinău.
Spune-mi, Gheorghe Petrescule întreabă Niculae, uitându-se prin oglindă , te duci în fiecare zi? Nu e greu?
Unde altundeva să mă duc… spune moșul încet, privind la soarele ce spală geamurile. Nevasta e acolo, de un an și jumătate… I-am promis că vin zilnic.
Inima lui Niculae se face mică. Și el e însurat, nu și-ar putea imagina…
E departe de acasă?
Nu, cu autobuzul jumătate de oră. Pe jos aș merge o veșnicie picioarele nu mă mai țin. Din pensie am ce îmi trebuie pentru bilet și atât.
Trec săptămâni. Gheorghe Petrescu devine nelipsit din diminețile lui Niculae. Când moșul întârzie, Niculae îl așteaptă câteva clipe în plus.
N-are rost să mă aștepți… îi spune odată Gheorghe, cu o privire ușor vinovată. Orarul e orar.
Lasă astea, dă Niculae din mână, două minute nu schimbă lumea.
Într-o dimineață, Gheorghe nu apare. Niculae se neliniștește, așteaptă, dar bătrânul nu vine. Nici a doua zi, nici a treia.
Fii atentă, Tamara, moșneagul ce mergea zilnic la cimitir lipsește, îi spune Niculae controlorului, Tamara Filip. Să nu fi pățit ceva?
Cine știe… ridică femeia din umeri. Poate au venit rudele. Sau cine mai știe ce…
Gândul nu-i dă pace lui Niculae. S-a obișnuit cu salutul blând al bătrânului, cu zâmbetul trist de la coborâre. Trec zile, și tot nu îl vede.
În loc să mănânce la pauza de prânz, Niculae merge până la ultima stație, acolo unde dorm visele pe veci.
Vă rog… i se adresează paznicei de la intrare, aici vine zilnic un bătrânel cu ochelari, cu o plasă. Gheorghe Petrescu îl cheamă. L-ați văzut?
Pe domnul ăla? Cum să nu! se luminează ea. Zilnic venea, la soție.
Știți ceva de el?
De vreo săptămână n-a mai venit…
S-o fi îmbolnăvit?
Cine știe… Mi-a zis cândva adresa, nu stă departe. Strada Salcâmilor, blocul 4. Dar dumneata cine ești?
Șofer de autobuz. Îl vedeam zilnic.
Strada Salcâmilor, blocul 4 o clădire cu tencuiala căzută, ușa scârțâie. Niculae urcă la etajul doi, sună la prima ușă.
Deschide un bărbat posac, cam la cincizeci de ani.
Pe cine căutați?
Pe Gheorghe Petrescu. Sunt șofer și îl duceam mereu cu autobuzul…
A, moșului din apartamentul opt… fața i se destinde. E la spital. Acum o săptămână l-a luat ambulanța… accident vascular.
Niculae simte cum se strânge tot sufletul în el.
Unde?
La Spitalul Sfântul Spiridon. A fost rău la început, dar acum ziceau că își mai revine.
După tură, Niculae merge direct la spital. Întreabă la recepție, îl găsește la salonul cu geam spre grădină.
Gheorghe Petrescu? Da, la noi. Cine sunteți?
Un cunoscut…, se bâlbâie.
Salonul șase. Dar vă rog, e obosit, nu-l chinuiți mult.
Îl găsește pe Gheorghe la fereastră, slab, dar conștient. La început nu-l recunoaște, apoi ochii i se luminează.
Niculae? Dumneata ești? Cum m-ai găsit?
Am întrebat, zâmbește stânjenit șoferul, așezând pe noptieră o pungă cu mere și struguri de la piață. Nu te-am mai văzut, m-am îngrijorat.
Pentru mine v-ați alarmat? ochii bătrânului lucesc de umed. Dar ce sunt eu…
Cum ce? Călătorul meu de bază. M-am obișnuit, parcă nici nu-i dimineață fără dumneata.
Gheorghe privește tavanul.
De zece zile nu am fost acolo… spune încet. Pentru prima dată în un an și jumătate. Mi-am călcat jurământul.
Ei, Gheorghe… Văduva ta va înțelege. Boala nu e de glumă.
Nu știu… dă din cap. Zilnic îi povesteam ce și cum, despre vânt și nor, acum stau aici și ea, singură…
Niculae știe ce are de făcut.
Dacă vrei, merg eu. Îi spun că ești la spital, că te faci bine.
Pătrunde o lumina ciudată în ochii bătrânului, între neîncredere și speranță.
Ai face asta? Pentru un străin?
Ce străin? De un an și jumătate bem cafea împreună la șapte și jumătate. Mai de-al casei ca mulți veri.
A doua zi, în zi liberă, Niculae merge la cimitir. Găsește crucea: fotografie cu o femeie blândă, ochi vii. Petrescu Maria, 1952-2024.
La început îi tremură cuvintele, apoi le găsește.
Bună ziua, doamnă Maria. Sunt Niculae, șoferul de autobuz. Gheorghe, soțul dumneavoastră, vine la dumneavoastră în fiecare zi. Deocamdată e la spital, dar se face bine. M-a rugat să vă spun că vă iubește și vine cât poate…
Mai șoptește cuvinte: cât de grijuliu e Gheorghe, cum îi simte lipsa, cât e de credincios. I se pare ciudat, dar în același timp corect.
La spital, găsește pe Gheorghe cu obrajii mai rumeni.
Am fost, spune doar Niculae. Am transmis tot.
Și cum e…?
Totul în regulă. Florile-s proaspete, cred că vecinii le aduc. Totul curat și la loc. Vă așteaptă.
Gheorghe închide ochii; lacrimi i se preling pe pomeți.
Mulțumesc, băiete. Mulțumesc…
După două săptămâni, Gheorghe e externat. Niculae îl așteaptă la poarta spitalului, îl lasă la bloc.
Ne vedem mâine? întreabă când moșul coboară.
Neapărat, răspunde Gheorghe. La opt fără un sfert, ca de obicei.
Și chiar a doua zi, tot acolo, la geam. Dar acum, între el și Niculae, s-a născut ceva nou. Nu mai erau doar șofer și pasager ci altceva.
Gheorghe, știi ce? zice Niculae cândva. În weekend te duc eu cu mașina personală. Nu pentru serviciu, ca prieteni. Și soția îmi zice: Câtă vreme omul ăsta e așa de bun, nu costă să-l ajuți.
Așa au început: în zilele lucrătoare cu autobuzul, duminica cu Dacia veche a lui Niculae. Uneori vine și soția lui Niculae, s-au cunoscut, s-au împrietenit.
Știi, îi zice Niculae seara soției, am crezut că e doar mers la muncă, traseu, orar. Dar fiecare suflet din autobuz duce o poveste.
Așa e, dragul meu. Bine-ai făcut că nu ai trecut cu vederea.
Iar Gheorghe le spune într-o seară:
După ce s-a dus Maria, am crezut că totul s-a sfârșit. Pentru ce să mai fiu? Dar se pare… se pare că oamenii încă țin unii la alții. Și asta contează mai mult decât orice.
***
Dar tu? Ai văzut vreodată oameni simpli făcând fapte mari?
