„Domnule, vă rog, nu vă înghesuiți… Uf, miroase de la dumneavoastră?” — Iertați-mă,

Domnule, nu vă mai înghesuiți, chiar nu vedeți? Of. Dvs. mirosiți, oare?
Iertați-mă, mormăi bărbatul, făcând un pas înapoi.
Și mai murmură ceva pentru el, nedumerit și cu o urmă de tristețe. Își număra în palmă niște fărâme de lei. Probabil nu-i ajungeau pentru o sticlă. Raluca nu se putu abține să-l privească mai atent pe bărbat. Ciudat… nu arăta să fi fost băut.
Domnule… scuzați-mă, nu am vrut. ceva n-o lăsa să se întoarcă și să plece.
Nu e nimic.
Ridică spre ea ochii de un albastru pătrunzător, neschimbați deloc de vârstă. Deși, după cum părea, bărbatul avea anii Ralucăi. Uimitor Nici în tinerețe nu întâlnise privire ca asta.
Raluca îl apucă delicat de cot și îl trase puțin din coada micii cozi de la casa de marcat.
Ați pățit ceva? Aveți nevoie de ajutor? se străduia să-și mascheze grimața.
Raluca înțelese, în sfârșit, de unde izul. Nu de alcool, ci de transpirație dospită în timp. El nu răspunse, iar monedele dispărură în buzunar. Se vedea că-i greu să spună CE s-a întâmplat. Mai ales unei femei, străine, bine îmbrăcate ca ea.
Eu sunt Raluca. Dvs.?
Viorel.
Vă pot ajuta cu ceva? realiză atunci că aproape că se bagă unde nu-i fierbe oala.
La un sărman oarecare, și pac, se lipește ea. Viorel o fulgeră cu ochii aceia albaștri și nu mai îndrăzni să o privească. În regulă, zise Raluca în gând. Se pregăti să plece, însă el reuși, cu greu, să rostească:
Tare-mi trebuie de lucru. Nu cunoașteți pe cineva să mă tocmească? Să fac ceva prin gospodărie ori să mai repar una-alta. Satul e mare, fain la d-voastră, doar că nu-s de pe-aici, nu cunosc pe nimeni. Iertați-mă…
Raluca asculta tăcută, iar Viorel la sfârșit iarăși începu să murmure. S-a încurcat. Se gândea dacă să bage pe oricine în casă. Tocmai plănuia să schimbe faianța în baie; fiul promisese că se ocupă el, rugând-o să nu cheme vreun meseriaș măcar cu două mâini stângi. Dar tot muncește peste program… cât să-l mai aștepte?
Știți să puneți faianță? îl întrebă pe Viorel.
Știu.
Cât cereți pentru 10 metri pătrați la baie?
Bărbatul făcu ochii mari. Probabil se mira de cât de mare-i baia.
Trebuie să văd. Dar, în general, cât veți crede că merită.
Viorel a lucrat la baie ca la carte, curat și lejer. Mai întâi a cerut voie la duș Raluca s-a bucurat că i-a venit ideea. Spera doar să nu-i lase vreun microb prin casă. I-a dat lui Viorel hainele răposatului soț, și-a spălat viorel ce avea peste el. Lucrarea a fost gata într-un weekend. A dărâmat faianța veche, a făcut curat, a pus uneltele la loc fix cum le găsise. La final, sub mistrie și gletieră, baie nou-nouță, strălucind de curățenie pe pereți și pe jos. Raluca devenea agitată când Viorel era pe final. Omul părea să doarmă pe unde-apucă, poate fără casă. Să-l lași peste noapte? Aiurea. Să-l dai afară la 12 noaptea? Tot nu-i omenește.
Sâmbătă noaptea n-a dormit prea bine s-a încuiat în cameră, roasă de griji. Dar Viorel, terminat de muncă, a dormit buștean pe canapeaua din living.
Haideți să vedeți baia, doamna Raluca! a chemat-o el.
Ce să mai comentezi? Munca era bijuterie.
Viorele, ce meserie aveți, la bază? întreabă Raluca, mândră tare de baie.
Profesor de fizică. Am absolvit la Chișinău.
Facem faianță și la moldoveni? zâmbi ea.
Orice bărbat care se respectă ar trebui să știe să repare prin casă. Zic eu…
Raluca i-a dat suma stabilită din start pentru muncitori, fără să facă economie. Viorel nici nu-a numărat-o, a băgat banii în buzunar și s-a apucat să se încalțe. Hainele i s-au uscat, s-a schimbat.
Stați așa! Chiar plecați așa, pe nemâncate? aproape supărată întrebă Raluca.
Ei, ce-i? se miră el cu ochii lui incredibil de albaștri ridicați spre ea.
Măcar să mâncați ceva! Toată ziua v-ați trudit, numai ceai ați apucat.
Viorel se fâstâci o clipă, apoi ridică din umeri:
Bine… mulțumesc, nu refuz.
Și Raluca a ciugulit pe lângă el niște pește la cină, deși după șase se abținea mereu. Dar cu Viorel era al naibii de plăcut să stai la masă. Om tare fain, cu umor și cu inimă mare. Și foarte deștept. Numai că semăna a om pierdut. Parcă îl apăsa o povară care nu trece cu duș și nici cu vorbe calde. Probabil că timpul trebuie să vindece asta.
Da totuși, Viorele, ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? Iertați curiozitatea.
El trase aer în piept:
Dacă încep să vă povestesc, sună a telenovelă, a prostie. Și eu am auzit multe din astea în opt ani. Numai că povestea mea chiar a fost pe bune. Nu știu ce v-ar ajuta.
Pur și simplu e uimitor că dumneavoastră, bărbat ca lumea, sunteți într-o astfel de situație…
Viorel a privit-o adânc, iar apoi, ridicându-se simultan cu ea, s-au ciocnit unul de altul fără voie. Și apoi… pur și simplu nu s-a mai putut evita ce era de evitat. Raluca nici nu credea că la 53 de ani o poate lovi așa ceva. Considera pasiunea ceva al tinerilor. Dar, uite că o apucă și pe ea, năvalnic.
După, Viorel i-a povestit cum, cu opt ani în urmă, se băgase să-și ajute un fost elev foarte talentat, dar dintr-o familie necăjită, care nimerise într-o gașcă rău famată. Băiatul nu voia, dar nu putea ieși așa, pur și simplu. Și atunci dirigintule, Viorel Alexeevici, a mers să lămurească cu șeful găștii. A dat de-un tânăr de douăzeci și ceva de ani, fără scrupule. N-au discutat, l-au lovit direct pe Viorel. Numai că el toată viața făcuse judo. I-a culcat la pământ rapid, doar că pe şef l-a lovit extrem de rău de un perete de beton, spărgându-i coloana. Tânărul a murit. Viorel a chemat el însuși ambulanța și poliția, crezând că, în cel mai rău caz, va fi reținut pentru depășirea legitimei apărări. A și făcut pușcărie 12 ani la început, dar a ieșit cu 4 ani mai devreme pentru că a avut purtare exemplară.
În pușcărie tot oameni trăiesc, zise el despre perioada de acolo.
Când s-a întors, nu-l aștepta nimeni. Mama lui murise, vânduse apartamentul și locuise la fratele ei. Soția fratelui i-a zis de la început:
Să nu cumva să-l lași pe pușcăriașul ăsta aici!
Soția lui, între timp, își refăcuse viața și era căsătorită cu altcineva. De aceea s-a mutat din Chișinău la București, dar aici n-a găsit nici noroc, nici oameni. Voia o slujbă decentă, dar cu cazier, nimeni nu-l angaja. A încercat cu munci ici-colo în satul unde a nimerit întâmplător, dar toți îl refuzau, ba chiar cu agresivitate. Ajunsese, efectiv, să nu mai aibă unde dormi; primul cunoscut la care stătuse îl rugase politicos să-și caute altă gazdă.
De mult dormiți pe drumuri? îl întrebă Raluca, privind scrumiera în care sfârâia țigara lui.
Da vreo două săptămâni.
Țigările le fuma pe ale ei. Raluca avea un pachet rătăcit, fuma o dată la cinci ani. Viorel a vrut să meargă să-și ia, dar Raluca nu l-a lăsat. Acum, Raluca se întreba cum e să n-ai pat nici două săptămâni.
În întuneric, luminat doar de jarul țigării, lui Viorel i-a venit mai ușor să recunoască unde era. Femeia l-a primit în pat. Nu mai era loc de ascuns.
Ai buletin? îl iscodește ea.
Da. a zâmbit amar. Numai că nu-s cu reședință, și asta-i baiul.
Viorel a rămas. Și le-a mers bine Raluca l-a ajutat cu viză de flotant, el și-a găsit de muncă, nu pe specialitatea lui, dar tot era bine. Ca vânzător la magazinul de materiale, s-a mulțumit o vreme. Iar în weekenduri, după program, dădea meditații la fizică și a prins curând elevi. Au trecut două luni jumate pline de liniște și iubire, până când Raluca s-a trezit cu fiul acasă. Când a văzut situația, a tras-o pe mamă la o discuție afară:
Mamă, tre să-l dai afară pe ăsta!
Cum adică? rămase Raluca blocată.
De ani buni nu se mai amestecau în viețile celuilalt.
Ai auzit. Îl dai afară. Ăsta e vai de steaua lui. De ce crezi că stă cu tine? N-are unde. Proastă ești!
Raluca i-a dat lui Dănuț (fiul) o palmă.
Să nu te bagi în viața mea!
Mamă, cred că ai uitat. Eu sunt moștenitorul tău. N-am chef să mă trezesc împărțind nimic cu bărbați străini. Dacă te măriți cu el, va avea pretenții și drepturi.
Ce, m-ai îngropat deja? răspunse Raluca, jignită. Ce crezi tu că o să moștenești? Te voi supraviețui, dragă.
Mamă, să nu mă provoci. Te avertizez, vă fac zile fripte. Eu mă apăr. Dacă era un bărbat serios, cu bani, nu ziceam nimic. Asta-i tot.
Aha, deci la noi valoarea se măsoară cu portofelul? Așa te-am crescut eu?
Mamă, ți-am spus. Dănuț era de-o seriozitate groasă. Vin peste o săptămână, și nu-l mai vreau aici. Să nu-ți pară rău după aia.
Raluca intră în casă abia răsuflând.
E polițist? Viorel întreabă deodată.
Iartă-mă că n-am apucat să-ți spun…
Nu trebuie să-ți ceri iertare. Ce să faci?
Lucrează la Parchet. E băiat bun, Viorele. Numai că, poate, mult prea prudent și speriat pentru mine.
Tu ce vrei să faci? o întreabă serios Viorel.
Raluca se prăbuși pe scaun. N-avea răspuns. Dacă Dănuț a zis că nu-i lasă să trăiască, el e în stare. S-ar putea să-l bage înapoi la pușcărie, cine știe. Și nici ea nu voia să riște liniștea lui Viorel.
Totuși, Ralu, eu am pus niște bani deoparte. N-ai întrebat niciodată. Pentru o bucată de pământ aici nu-mi ajunge, dar la vreo 20km, găsesc ceva. Ne punem deocamdată o baracă, și începem să construim ușor-ușor. O să predau în continuare, iar când iese, punem pe picioare un cămin al nostru. Ce zici?
Raluca încremeni. El părea nesigur.
Știu, te-ai obișnuit cu tot confortul. Dar e doar o perioadă, după aia îți amenajez casa cum vrei.
Viorele… și eu am niște economii. Pot să particip la casă. răspunse ea, visătoare.
N-aș îndrăzni să-ți cer.
Nu-mi ceri nimic. Eu VREAU! Pentru NOI.
Viorel s-a dus la ea, i-a cuprins capul cu grijă și a sărutat-o pe creștet. Raluca a simțit căldură, siguranță, dragoste. Cine-ar fi zis că dragostea vine și la vârsta lor
Au rezolvat repede. Au făcut actele. Viorel voia ca Raluca să fie proprietară, dar ea n-a acceptat.
Eu am proprietăți. Faptul că m-au dat afară nu înseamnă că nu mai am nimic. Tu n-ai nimic. Să nu-mi mai aduci vorba Am și eu moștenitor! chicoti ea, cu gândul la vorbele fiului.
Au pus baraca, au tras curent, și Viorel a început să ridice casa. S-a dovedit că nu ajung economiile Ralucăi, așa că el s-a aplecat și mai tare să dea meditații. Și-a amenajat un colț din baracă, să nu se vadă că predă dintr-o rulotă. Tot ce strângeau, băgau în casă. Cărămidă peste cărămidă. Serile de vară erau magice aruncau o pătură pe iarbă și priveau stelele întinși unul lângă altul.
Ce simți? o întreba Viorel, ținând-o în brațe.
Simt că am o a doua șansă la viață, răspundea ea.
Eu simt dragostea, râdea el. Tu trebuie să simți că te iubesc eu.
Raluca simțea. Din tot sufletul.
Încă o dată a intrat acasă după lucruri. Venea toamna, ținea să ia haine groase, plăpumi, tacâmuri. L-a întâlnit pe Dănuț în bucătărie, fumând.
Salut, băiete. Vin o clipă să iau ceva, pot?
S-a uitat la mama lui, proaspătă și înfloritoare.
Mamă, de ce nu ai mai sunat?
Păi când ai tu timp? Suni tu dacă ai nevoie.
De ce nu ești acasă niciodată?
Eu nu mai stau aici. Acum am venit să iau una-alta. Sper că pot, nu?
Dănuț era copleșit. Mama lui devenise altfel. Pe lângă aspectul exterior, parcă plutea de fericire.
Când e gata casa, vin să te vizitez. Acum mă grăbesc, ne apucăm azi de prispa. Scuze, n-am vreme!
Raluca a umplut două sacoșe și, trecând pe lângă fiu, l-a sărutat pe obraz. Grăbită.
Mamă, ce-i cu tine? a întrebat el.
S-a oprit în prag, i-a zâmbit larg și i-a spus:
Am a doua șansă, Dane. Și iubire. Multă iubire! Pa, dragul meu! a râs și a fugit din casă.
Nu avea timp, astăzi trebuia să monteze scările de la intrare…