15 ianuarie 2026
Astăzi am scris în jurnalul meu cu mâna tremurândă, căci am trăit ceva ce nu m-a lăsat neatins. În noaptea de dinaintea Anului Nou, când ora se apropia de miezul nopții și toți colegii își închiseseră birourile, Ioana nu a așteptat pe nimeni. Pentru a scăpa de o programare de muncă din 2 ianuarie, a decis să lucreze din timp și să își pregătească masa de sărbători în avans: două salate, fructe și un sticlă de șampanie stătând în frigider, toate puse la punct cu grijă.
Nu avea voie să poarte nimic elegant; a dorit să-și dea jos tocurile și să se învelească într-o pijamă pufoasă. Cei doi, Ioana și eu, ne despărțisem cu câțiva ani în urmă și despărțirea fusese atât de dureroasă încât ea nu se grăbea să-și reconstruiască viața amoroasă. A devenit obișnuită cu singurătatea. Andrei, fostul ei iubit, încercase să o recucerească, bătând la telefon de nenumărate ori, dar Ioana nu mai dorea să reînceapă. Nu vom mai fi cuplu, e prea complicat, își spunea ea, și nu voia să-i aducă aminte de trecut.
După ce a coborât din autobuz, a făcut încă câțiva pași și era aproape de apartamentul ei. În apropierea blocului, pe o bancă din curtea interioară, a zărit un bătrân cu o pomișor de Crăciun mic lângă el. Probabil încearcă să ajungă la cineva în vizită, și-a gândit ea.
Ioana i-a făcut cu mâna, iar bătrânul a înclinat capul, fără să-i clipească ochii. Mi s-a părut că în privirea lui strălucea o lacrimă poate reflexia luminilor de Crăciun dar nu i-am dat importanță și am intrat repede în bloc.
S-a făcut deja întuneric și o furnică rece a pătruns în oase. După duș, mi-am îmbrăcat pijamaua preferată, am turnat o ceașcă de cafea și m-am așezat lângă fereastră. Privind afară, am observat că bătrânul încă stătea pe bancă, nemișcat.
De câte ore e deja Ioana în casă? Mai sunt două ore până la Anul Nou. Dacă a venit în vizită, de ce stă afară?, m-am întrebat eu, privind înapoi la pomișorul din lumină. Am pus masa, am aprins ghirlanda de lumini pe bradul din sufragerie, dar gândurile mi se întorceau mereu la bătrânul singuratic.
După o jumătate de oră, am privit pe fereastră și l-am mai văzut pe Bătrân, nemișcat. Poate e răcit? Să nu i se înghețe, m-am gândit, și am luat rapid o geacă groasă și m-am îndreptat spre băncuță.
M-am așezat lângă el. El a aruncat o privire spre mine și a răspuns:
Scuzaţi-mă, domnişoară, sunteţi bine? Am observat că staţi singur în frig. Poate pot să vă ajut cu ceva?
Bătrânul a oftat:
Nicio grijă, fetiţă! Sunt în regulă, doar mă aştept să stau puţin şi apoi plec.
Unde plecaţi?
La gară, să mă întorc acasă.
Nu e nevoie. Nu vreau să vă văd în zori pe bancă. Ridicaţi-vă, vă rog, haideţi la mine. Vă încălzim, apoi veţi pleca unde trebuie.
Dar
Fără dar! Hai să mergem!
Am știut că, dacă ar fi fost acolo prietena mea Sanda, ar fi făcut ochii mari, dar ea nu era, și nu puteam lăsa bătrânul pe la frig. S-a ridicat încet, ridicând pomișorul mic.
Pot să-l iau?
Desigur, luaţi-l.
Am intrat cu el în apartament și, timid, am așezat pomișorul lângă ușa de la hol. Pe măsură ce se ridica, fiecare pas părea greu, iar tremurul i se citea în gât.
S-a așezat la masă, eu i-am turnat ceai și el a început să-și încălzească mâinile, ținând în mână un bol de ceramică. A băut câteva înghițituri și apoi a vorbit cu glasul tremurând:
Donule, nu mă judeca greşit! Nu sunt fără adăpost. Mă numesc Vasile Iliescu. Am venit la fiica mea. E greu să-ţi spun…
De când m-am despărțit de soţia mea, Lavinia, am greșit. Am întâlnit o altă femeie, am căzut în dragoste, fără să ştiu ce fac. Iniţial m-am ascuns, apoi soţia a aflat despre mine de la Mădălina, fiica noastră, iar acasă au început certurile. Într-o zi am bătut cu pumnul în ușă și am plecat la iubita mea.
Mădălina avea doar cinci ani atunci. Am încercat să ajut, dar Lavinia era mândră, nu accepta nimic de la mine și nici nu cerea pensia. A vrut să crească singură fiica. Am încercat să-i trimit bani prin părinţii mei, dar Lavinia nu a acceptat nimic. În cele din urmă am renunţat să mai trimit bani, căci nu mai putea lua de la mine nimic.
În urmă cu zece ani ne-am întors în acest oraș, dar părinţii mei nu mai erau, așa că am locuit în apartamentul lor. L-am vândut și am cumpărat o casă la sat, lângă oraş, unde am locuit până când am pierdut pe Mădălina cu doi ani în urmă. Nu am copil în viața mea.
Astăzi, fără să ştiu de ce, am mers la fiica mea. Nu aşteptam să fiu iertat. Nu am văzut-o ani de zile. Ea locuiește în acelaşi apartament pe care lam locuit și noi. Am cumpărat un brad și am venit la ea, dar nu ma lăsat să intru în prag.
Totul-mi era clar. De ce am venit? Ce căutam? Eram străin pentru ea. Nu aveam nevoie de nimic casa era a mea, pensia era bună, aș fi putut să o ajut dacă ar fi vrut. Dacă Lavinia miar fi permis să fiu prezent în viaţa ei, totul ar fi fost diferit.
Am ieșit din apartamentul ei și am umblat fără să știu spre ce. Mam așezat pe o bancă, parcă am înghețat. Poate că așa aș stat acolo să mor, dacă soarta nu mar fi dirijat altundeva.
Însă destinul a avut alt plan. Poate încă am un rost. Îi mulțumesc Mădălinei, mă încălzesc, aștept autobuzul și mă întorc acasă.
Unde mergi cu noaptea aşa, domnule? Autobuzul pleacă dimineața, iar Anul Nou e în jumătatea de oră. Rămâneţi, vă pun un pătură pe canapea și dimineața plecaţi.
Vasile Iliescu sa uitat la mine şi a zis:
Mie foarte stânjenitor, donule! Rareori cineva ar lăsa o străină în casă. Dacă ești de acord, rămân puțin cu tine, dimineața plec.
Am încheiat: Aşa am convenit.
Dimineața, Vasile şi-a luat rucsacul și a plecat spre gară. Lam îmbrăţiat cu Mulţumesc, Ioane, pentru tot. Eşti ca un înger, mai salvat de o decizie nebună, că mă voiam să rămân acolo, pe bancă. Iaş invit să-mi viziteze casa nu e departe, am o mică stupină cu cinci stupi în spatele casei, vara e o feerie. Măsla ia plăcut grădinăritul mere, pere, toate fructele pe care le avem. Iarna nu e rea, râul e alături, poţi odihni.
Voi veni cu drag, Vasile! Mulţumesc încă o dată!, mia răspuns.
Îl-am urmărit prin fereastră până ce a dispărut în colţul străzii. Aşa se întâmplă! Cei apropiaţi nui vrei săi cunoşti, iar străinii pot deveni, uneori, ca fraţii noştri.
Mă gândesc la faptul că am pierdut părinţii devreme, iar apoi am ascultat povestea tristă a bătrânului singur. Am hotărât să-l vizitez, să nu-l las să se stingă în singurătatea ei.
**Lecţia pe care am învăţat-o**: nu judeci pe nimeni după aparenţe; o mână întinsă poate schimba un destin, iar în fiecare noapte de Anul Nou există un loc pentru compasiune şi pentru oameni pe care îi credeai străini.
