Luni, în sala largă și scăldată de soare a firmei agroalimentare de lângă Botoșani, zumzetul se auzea ca într-un stup agitat. Se ținea ședința de sfârșit de săptămână, dar majoritatea erau deja cu gândul la treburile personale. Dintr-o dată, directorul un bărbat robust, în jur de cincizeci de ani, pe nume Vasile Ionescu, mereu impecabil îmbrăcat în cămașă în carouri ridică mâna și cere liniște.
Privirea i se opri pe rândurile de scaune și se opri asupra Mariei Ardeleanu. Ea stătea cu privirea în jos, puțin la margine, parcă voia să se contopească cu peretele. Nu îi plăcea să fie în centrul atenției, mai ales nu în felul ăsta.
Maria Ardeleanu, vă rog să veniţi spre mine, glasul lui Vasile răsună surprinzător de blând.
Maricica, femeie scundă cu ochi blânzi, însă obosiţi, se ridică încet. Un șuier de șoapte trecu prin sală. Ajunsă lângă podium, începu să-și ciupească marginile gecii de lucru. Directorul zâmbi și îi întinse un plic lucios, greu de ținut în palmă.
Este pentru dumneavoastră, Maria Ardeleanu, rosti el astfel încât toţi să audă. Apoi, cu voce mai joasă, adăugă: Aţi câștigat acest lucru. Să aveţi puţină magie în viaţă.
Mâinile îi tremură când luă plicul. Lăsândul să se deschidă uşor, Maricica nu putu să nu exclame. Înăuntru nu era premiul în bani pe care îl aştepta, ci un voucher strălucitor, în toate culorile curcubeului, pentru un hotel de lux de pe coasta sudică a Mării Negre. Imaginea cu valurile albastre și nisipul imaculat părea să aparţină unei lumi îndepărtate, de nicăieri.
Vasile eu nu ştiu ce săzic, murmura ea, privind confuză la director.
Puteţi şi trebuie săl primiţi!, replică el hotărât, adresânduse tuturor angajaţilor. În acest an, Maria a adus pentru noi mai mult decât mulţi în toată cariera lor. A întors ferma pe dos şi doar în bine!
Un murmur de aprobare se înălță prin sală, amestecat cu tachinări prietenoase.
Uiteaţi, dragoste şi porumbei, versiune nouă!, chicoti cineva din contabilitate.
Ionel Ionescu, tractoristul din sat și cel mai fan al Maricicăi, exclama cu entuziasm:
Așteaptă cavalerul pe cal alb, Maricușă! Pentru Maria noastră!
Un coleg îi adăugă imediat:
Numai să nu ne lase calul să ne dea de gol noaptea, așa cum sa întâmplat odată la petrecerea firmei!
Râsete și chicoteli umplură din nou încăperea. Maricica roşi la vârful părului, dar râdea împreună cu toţi. Glumele robuste şi familiaritatea lor deveniseră deja un semn că era acceptată.
Privind recunoscătoare la şef, Vasile îi făcu cu ochiul:
Şi nu e tot, după şedinţă treceţi pe la contabilitate. Vă aşteaptă o primă frumoasă pentru haine!
Maricica se întoarse încet la locul ei, cu plicul preţios strâns în mâini. Privea poza cu marea şi nuși putea crede că a devenit realitate. Un gând aproape uitat, parcă imposibil, îi răsări: Doamne, chiar poate să mi se întâmple un miracol?
Seara, când ziua de muncă se încheie, ea stă pe prispa căsuţei pe care ia oferit firma. Un vânt uşor aduce mirosul ierbii proaspăt cosite şi al laptelui fierbinte. Câte mult sa schimbat în anul ce a trecut. Nu demult părea că viaţa nu mai are nimic de oferit.
Cu zece ani în urmă totul era altceva. Era proaspătă absolventă de filologie, plină de speranţe şi visuri de carieră în marele oraş. Străzile zgomotoase, cursurile universitare, prietenii, cărţile, nopţile nedormite. Şi atunci intră în scenă Pavel un inginer fermecător şi deştept, la care ea credea că a găsit fericirea.
Cu timpul romantismul sa stins. Mai întâi au fost sugestii blânde: De ce să lucrezi? Eu îţi asigur. Apoi au venit cerinţe, apoi isterii. Odată a lovit-o, dintro scărpină de supă prea sărată. A plâns, el a cerut iertare şi ea a iertat. Astfel a început cercul vicios.
Totul sa sfârşit întro noapte de iarnă, friguroasă. După o nouă ceartă, Maricica, în halat şi papuci, fugea afară. Nu vedea decât zăpadă, durere şi frică. În spital, lângă pat, apăru o femeie blândă Maria Andreea, soţia unui veteran decedat. Ea ia propus să se mute în satul Noua Andreea.
A început noua ei viaţă. Lucră la fermă, învaţă, greşeală, dar nu renunţă. În timp, a devenit parte din colectivul satului. A fost primită, iubită. Şi chiar Ionel cu acordeonul său a devenit prieten apropiat.
Unul dintre cele mai grele ierni a fost când furtuna a tăiat curentul şi în grajdul de viţei a făcut foarte frig. Maricica a luat o decizie ce însemna totul pentru fermă: să salveze animalele cu orice preţ. A deschis ușa casei pentru viţeluşii nounăscuţi, petrecând noaptea în mijlocul paielor, laptelui şi căldurii dintre mâinile oamenilor.
După acel episod, Vasile Ionescu a hotărît că o simplă primă nu e de ajuns Maricica merită un adevărat miracol.
Pregătirile pentru vacanţă păreau de poveste. Se privea în oglindă, probând haine noi cumpărate cu premiul. E chiar eu cea zâmbitoare, cu scânteii în ochi?, se întreba.
Prietenele îi sugerau să ia un taxi spre oraş, dar Maricica, obișnuită să economisească, refuză.
Nimic, autobuzul neva duce. E mai ieftin şi mai cunoscut.
Pe drum, autobuzul se opri brusc în mijlocul pădurii. Telefonul dispăru. Maricica coborî, cu valiza în mână, simţind o panică familiară. Tot se va rupe. Din nou, gândea, ţinând lacrimi în botic.
În acel moment, de la întoarcere, apar un convoi ciudat două maşini negre şi între ele un SUV strălucitor. Sa oprit lângă ei. Din mașină a coborât un bărbat în palton din cașmir, cu voce blândă, dar hotărâtă:
Aveţi vreo problemă? De ce plângeţi?
Maricica îl privea surprinsă, neştiind că acel incident va deschide o nouă cale.
Cu un şerveţel şterse lacrimile şi, cu glas tremurător, povesti despre autobuzul stricat şi călătoria în derivă. Bărbatul se prezintă ca Alexandru Vasile, îşi explică că pleacă spre sud cu un avion privat. Dacă nu îi este frică, o poate duce cu el.
Un avion privat? Parcăaş fi întrun film, bâlbâie ea. Nu ştiu cum săţi mulţumesc.
Urcaţi, zise el zâmbind, deschizând ușa maşinii.
După o oră, Maricica se afla deja în confortul unui scaun moale, privind prin hublou spre norii albi de dedesubt. Asta chiar se întâmplă? se întrebă. Poate chiar eu să experimentez un miracol?
Alexandru se dovedeşte a fi un om simplu, prietenos. Comandă două cafele, iar discuţia curge fără pauze.
Scuzaţi dacă pătrund prea adânc, începe el, privind-o fix. Sunt curios: sunteţi o femeie educată, de ce lucraţi ca mulgătoare?
Maricica, fără să ştie de ce, începe să povestească. Despre facultatea de filologie, despre visurile de mare carieră, despre Pavel, despre cum a pierdut însăşi sinele. Vorbeşte cu grijă, evitând cele mai întunecate detalii, dar lăsând să se înţeleagă că a trecut printrun iad.
Alexandru ascultă, neîntrerupt, cu ochii fără milă, doar cu compasiune sinceră.
Apoi începe să vorbească despre sine:
Ştiţi, chiar îmi este invidios. În Noua Andreea locuiesc oameni adevăraţi. În jurul meu sunt doar măşti, prieteni falşi ce vor banii mei. Douăzeci de ani în urmă am pierdut cel mai bun prieten lam trădat şi nam găsit curajul să cer iertare. El a dispărut, iar eu am rămas cu acea durere.
Rămâne tăcut, privind pe fereastră. Maricica simte cum inima i se strânge de milă. Şi eu am avut un prieten adevărat Maria Andreea. Şi acum şi eu caut locul meu în viaţă, gândeşte.
Trebuie să ne întâlnim din nou la staţiune, spune Alexandru, când avionul începe coborârea. Să mai vorbim.
Primele zile la staţiune erau ca un vis. Maricica, acoperită cu cremă de la cap la picioare, se ardeşte de soare, roşie ca un roşu de sânge. Alexandru observă, chicoteşte şi, în ciuda protestelor ei, o trage în apă, susţinând că apa sărată este cel mai bun leac.
Seara, la o tăcerească terasă de pe mal, lumânările pâlpâie, muzica se aude în depărtare, valurile murmură. Maricica simte cum anii de tensiune şi frică se topesc. În sfârşit poate să se relaxeze.
Eu evit oamenii, recunoaşte Alexandru brusc. Pentru că am trădat pe cel care avea încredere în mine mai mult decât oricine.
Spune povestea unei petreceri de student, o greşeală mică ce a dus la destrămarea unei prietenii. Nu a fost ceva grav, dar am lăsat un prieten să plece fără să îi cer iertare, spune. A plecat şi nu sa întors.
Aveţi o poză cu el? întreabă Maricica timid.
Alexandru zâmbeşte şi scoate din portofel o fotografie veche. Pe ea apar doi tineri îmbrăţiţi în hanorace, îmbrăţişânduse în faţa căminului studenţesc. Maricica se uită atent la chipul celui deal doilea și simţea cum inima i se opri în piept. Era o dublă asemănare cu directorul Vasile Ionescu.
Îl cheamă Vasile?, întrebă cu tremur.
Da Vasile. Cum ştiţi?, răspunde Alexandru surprins.
Vasile Ionescu, directorul meu, şopti ea. Este directorul firmei la care lucrez.
Maricica se întoarse acasă transformată. Când SUVul lui Alexandru se opri în faţa porţii, la prag o aştepta deja Ionel, cu acordeonul şi ochii plini de hotărâre.
Maricica! Vino şi ia-mă de soţie! exclama el fără preambul. Îţi voi repara acoperişul şi îţi voi construi un gard nou!
Maria (Maricica) rânji şi îi atinse uşor umărul.
Ionel, dragă, mulţumesc, dar cred că a sosit momentul să aleg eu propriul drum. Nu fi supărat.
Alexandru coborî din maşină. Ionel îl privea cu neîncredere, murmurând ceva despre ciobanii de oraş, apoi plecă, clătinând acordul de la acordeon.
Alexandru, emoţionat înaintea întâlnÎn cele din urmă, Maricica a înțeles că cea mai mare comoară nu este un premiu strălucitor, ci curajul de a-și urma inima și puterea de a ierta, pentru că numai așa viața se transformă în adevărat miracol.
