Să mergi mai departe
Maria, o fetiță poznașă cu două codițe care-i stăteau de parcă voiau să plece fiecare în alt sat, țopăia fără griji pe pridvorul larg și luminos al casei bunicilor de la țară. Ochii îi sclipeau de entuziasm, iar obrajii roșii, de parcă ar fi mâncat aguridă prea multă. Când l-a zărit pe prietenul mai mare al fratelui său ieșind agale pe ușă, s-a oprit brusc, gâfâind, și a pornit după el.
Fără să clipească, Maria a sărit iute în fața băiatului și i-a prins mâna cu palmele ei mici și calde. Și-a ridicat privirea spre el cu o inocență dezarmantă și a izbucnit într-un râs cristalin:
Pe tine nu te las niciodată! Când o să cresc mare, mă mărit cu tine! Să nu fugi!
Băiatul a înlemnit o clipă, mirat, cu sprâncenele ridicate până spre nori, dar apoi i-a înflorit pe chip un zâmbet larg, cald. S-a uitat la năzdrăvana asta mică cu blândețe și cu un strop de amuzament, răspunzând pe un ton glumeț:
O să te aștept, mândro!
Zicând asta, i-a ciufulit codițele, de s-au dezmeticit și ele din pozne. Maria a miji ochii un pic, dar și-a revenit rapid, fără să-i dea drumul la mână.
Dar până atunci, să fii cu minte și să asculți de părinți! Să fii vrednică să porți titlul de mireasă a mea, ai înțeles?
Glasul lui nu suna mustrător, ci ca al unui frate mai mare pus pe șotii, cu o afecțiune sinceră pentru copilăria ei năbădăioasă. Maria a dat din cap, hotărâtă, strângându-i mâna și mai cu foc:
Promit! O să fiu cea mai cuminte și deșteaptă din sat!
Aerul era parcă doldora de râsete, de lumină și de vise copilărești care, pe moment, păreau nu doar realiste, ci chiar inevitabile…
************************
Maria stătea în camera ei, răsfoind absentă manualul de mate. Afară, începea să înserate, iar în casă domnea o liniște nefirească doar din camera alăturată se auzeau voci potolite. S-a aplecat, încordată, către ușă: fratele ei, Nicu, vorbea la telefon, insolit de vesel.
S-a apropiat tiptil, trăgând cu urechea. Când s-a auzit numele lui Dumitru, inima i s-a strâns cât un sâmbure de caise. Vocea lui Nicu vorbea despre întâlniri, cafele, zâmbetul ei… Fără îndoială, se discuta, fără măcar să vrea, despre noua iubită a lui Dumitru.
Înainte să-și poată da singură explicații logice, Maria a țâșnit de pe scaun și, pe vârfuri, s-a strecurat spre ușa fratelui. Degetul pe clanță, urechea lipită, mintea i-a devenit ciulită cât o ureche de pisică la miros de friptură. Durerea o înțepa în piept, dar gândurile le tot alunga: Of, poate nu-i ce cred eu….
Când Nicu a terminat convorbirea și a ieșit pe hol, Maria s-a ridicat drept, de parcă ar fi comis o trăsnaie, dar era prea târziu el o observase.
Dumitru are o nouă fată? a întrebat ea direct, fără menajamente și cu glasul tremurând, încercând totuși o urmă de detașare.
Nicu s-a oprit, a privit-o lung și a oftat nu cu supărare, ci mai degrabă cu un soi de înțelegere obosită. El de mult bănuia cum se uita sora lui la prietenul lui, cum se entuziasma la fiecare pomenire, cum îi spiona pozele pe Facebook când credea că nu o vede nimeni.
Iar începi? a dat din ochi și s-a rezemat de toc. Maria, ai șaisprezece ani, nu-i cazul să mai visezi cu ochii deschiși! Totul e o treabă de copilărie…
Fata a ridicat bărbia, cu scântei de încăpățânare în priviri. Și-a încrucișat brațele cu o înverșunare tragică.
Niciodată! Nu înțelegi nimic! O să mă iubească el, ai să vezi! Ce simt eu nu e doar copilărie. E ceva serios, de om mare!
Vorbele îi sunau ferme, dar, pe dinăuntru, încerca să se convingă și pe sine. Îi revin în minte privirile fugar ale lui Dumitru, zâmbetele rare, atingerea ușor stângace a mâinii. Întipărite în inima ei, pe ele și-a clădit speranțe de iubire adevărată.
Nicu o privea în tăcere: ar fi vrut să îi demonstreze contrariul, dar știa că logică nu ține aici. Dragostea asta copilărească căpătase rădăcini solide, iar el nu mai putea smulge buruiana cu nici o vorbă de frate mai mare…
***************************
O rază de soare răzbi printre perdele și a revărsat lumină pe toată odaia. Maria a zburat în sufragerie, ca o pală de vânt cu chef de viață. Avea fața atât de luminoasă că, de-ar fi ieșit afară, norii s-ar fi rușinat și ar fi fugit. Gura îi zâmbea larg, iar ochii sclipitoare de parcă băgase jar sub gene.
Nici nu apucase să tragă aer, că s-a repezit la Nicu, care își savura cafeaua, citind știrile pe tabletă.
M-a invitat să fim împreună! a spus dintr-o suflare, tremurând toată de emoție. Mi-a adus cadou de ziua mea o cutiuță cu gravură, de parcă-i din poveștile bunicilor și mi-a zis că, de-acum majoră fiind, poate să-mi zică adevărul: Dumitru mă iubeeește!
Abia se abținea să nu sară în sus, tot trecându-și mâna prin păr, ca să se asigure că, totuși, codițele sunt la locul lor. Bucuria din ochii ei ar fi putut lumina și cel mai trist apartament de bloc.
Nicu s-a uitat la ea, a pus jos ceșcuța și i s-a luminat și lui fața. Știa demult că momentul acesta avea să vină, nu doar pentru sora lui, ci și pentru prietenul cel mai bun, care de luni de zile tot îl punea la curent: ba cum ce-i place Măriei, ba ce face în week-end, ba când mai merg la iarbă verde.
E frumoasă rău, Maria a ta, tot repeta Dumitru, privind la orizont ca-ntr-o telenovelă. Și deșteaptă, și cu suflet bun… Abia aștept să fac optsprezece ani! N-ai nimic împotrivă, nu?
Iar răspunsul era mereu același: Dacă ea e fericită, și eu! Dumitru era băiat de caracter, Nicu se încredea în el. Și-acum, privind-o pe Maria, știa alegerea nu putea fi mai bună.
Felicitări, surioară! Nicu s-a ridicat, a îmbrățișat-o cu drag, și i-a șoptit: Mă bucur tare mult pentru voi!
Maria a îngropat capul în umărul lui, cu inima tot necrezând că trăiește de-adevăratelea. Parcă până și motanul Miți torsul lui l-a potrivit cu fericirea ce plutea în aer…
*******************
Fata stătea rigidă pe scaunul din plastic, pe holul unui spital de provincie zugrăvit într-un bej anost, de parcă hospitalul era certat cu veselia. Prin geam lumina sumbră, natura însăși parcă se stingea în doliu. Maria se uita în gol, uitând de linoleumul șters sau de doctorii grăbiți undeva, departe, într-o lume doar a ei.
Palmele și le ținea strânse în poală, hainele îi păreau ale altcuiva, iar codițele, altădată atât de ordonate, se răvășiseră. O păpușă uitată. În minte îi rula obsesiv scena de ieri: cu Dumitru desenând povești pentru sala nunții, chicotind, făcând glume, promițând că va fi perfect… Astăzi, Dumitru nu mai era.
Totul s-a rupt prea repede, prea fără sens… Un șofer neatent, trei mașini făcute praf. N-a scăpat nimeni. Nici Dumitru, nici ceilalți… O secundă, și lumea s-a spart ca o cană veche pe podeaua bucătăriei nimic nu se mai putea lipi.
Tăcerea grea a fost spartă doar de pașii lui Nicu. Fața îi era stinsă, ochii ca după o noapte întreagă de plâns. S-a așezat ghemuit lângă ea și i-a luat umerii în brațe. I se cutremura trupul, dar încerca să rămână tare, pentru sora lui.
Marie? sună aproape în șoaptă, ca și cum ar fi vrut să nu o sperie. Hai, spune-mi ceva… Orice.
Maria și-a întors capul greu ca după o noapte nedormită. Ochii îi erau uscați, dar în priviri avea o durere atât de mare că Nicu aproape că nu mai putea răsufla.
Ce să-ți spun? vorbele i-au scăpat de pe buze fără vlagă.
Nicu a înghițit în sec, căutând fraze care să nu doară și mai rău.
Nu ține în tine, dă totul afară. Plângi dacă poți, urlă nu ține în tine!
Maria a scuturat din cap, resemnată. O bucată de gheață pe dinăuntru.
Nu pot, a murmurat într-un final, ridicând din umeri cu o liniște resemnată. Nu mai am lacrimi. Nici chef de viață nu mai are rost.
Cuvintele au plutit grele în aer, ca norii de deasupra. Nicu aproape că a vrut să urle, dar s-a stăpânit, ținându-se tare pentru amândoi.
După momentul acesta, Maria s-a rupt de lume. Nu răspundea la nume, la mângâiere, nici la doctorii care se perindau. O păpușă care privea într-un punct, de parcă timpul s-a oprit doar pentru ea.
O asistentă, văzând așa ceva, s-a decis: i-a administrat un calmant. Maria a simțit ușor cum realitatea devine vâscoasă și somnul a căzut peste ea ca o pătură rece, fără alinare.
Când s-a trezit, nu era spital, ci camera ei. Draperiile, raftul de cărți, poza din ramă familia s-a transformat într-un muzeu trist.
Maria și-a întors încet capul, și l-a zărit pe Nicu pe canapea, cu barbă de două zile, vorbind șoptit cu mama, venită direct din deplasare. O față palidă, cu cearcăne, dar hotărâtă.
…mi-e teamă pentru ea, răzbătea glasul lui Nicu. Maria a trăit totul prin Dumitru, nu s-a mai uitat la nimeni altcineva în viața ei. Ce vom face?
Timpul vindecă, încerca mama să-l liniștească, dar se simțea că nici ea nu prea crede. Fiica ei trăise doar pentru visul cu Dumitru, și totul era, de-acum, o ruină. Vom fi pe lângă ea, o ținem aproape…
Maria îi auzea, dar nu putea reacționa. Era o carapace goală. A închis ochii, prefăcându-se că doarme, fiindcă nu știa cum să-i liniștească, cum să explice că nu-i nimic de explicat.
Nicu a mai stat o vreme, apoi s-a retras tiptil, lăsând-o cu mama, care i-a mângâiat mâna cu blândețe tăcută, ca pentru a-i împărți puțină putere. Tăcerea era grea, spartă doar de ticăitul ceasului și respirația sacadată a Marianei…
*******************
Nouă zile Patruzeci de zile De parcă și timpul se lipea de tot, ca mierea de fundul borcanului. Maria nu mai pleca din odaie, stătea ghemuită pe pervaz, genunchii la piept, privind în grădină cu un gol în suflet.
Ochii ei se opreau mereu la banca de sub arțarul bătrân. Acolo, într-o seară caldă de toamnă, Dumitru, fâstâcit, i-a făcut cererea. Își amintea perfect: mâinile îi tremurau, încerca să spună ceva și nu-i ieșea, până la urmă a spus tot, pe nerăsuflate. Ea a râs cu fericire și i-a spus da, înainte să termine.
Acum, banca era pustie și inutilă. Pomii goi, grădina părăsită. Timpul s-a oprit atunci când i-au dat vestea.
Marie, hai la masă? se auzi șoptit vocea mamei.
Se apropie, o atingea ușor pe umăr. Mâinile îi erau reci, ca și cum și ea înghețase odată cu fata ei. O urmărea cu grijă și regret în privire, dar se abținea eroic să nu izbucnească.
Nu vreau, răspunse Maria, fără să-și ia ochii din geam. Vocea îi era neutră, ca și cum vorbea despre altcineva.
Trebuie să mănânci, n-ai pus nimic în gură nici ieri… Trebuie să ai putere.
Pentru ce? s-a uitat Maria la ea pentru prima dată, dar în ochi tot pustiu.
Mama a rămas cu respirația tăiată, atingând realitatea dură. S-a depărtat, încet, învinsă, și a ieșit pe hol, unde Nicu o aștepta.
Am vorbit cu doctorul, a șoptit mama, strângând șorțul între degete. Are nevoie de ajutor. Nu mai putem singuri.
Nicu a dat din cap, înțelegător. Priveliștea surorii sale ca o umbră era greu de suportat, dar n-avea ce face.
O sun pe doamna doctor Lupu, zise el, scoțând telefonul. Ne-a zis să apelăm oricând.
Mama îl aprobă din cap, privind înapoi către camera unde Maria părea mai degrabă geam decât fată, timpul nemișcat.
Seara, luna răsărea slabă peste blocurile cenușii. Maria s-a forțat să se ridice de pe pervaz, iar pașii îi păreau o expediție întreagă. S-a băgat în pat, și-a tras pătura până la gât și a încercat să adoarmă.
Atunci l-a visat pe Dumitru. Ca-n viață, cu zâmbetul lui moale, hanoracul preferat. Doar că acum părea mai sever.
Maria, uită-te la tine. Ce faci tu aici?
Voia să răspundă, dar vorbele îi înghețau pe buze.
Te-ai văzut în oglindă? Te-ai lăsat de tot… Nu-i așa. Tu ești puternică. Trebuie să trăiești, ai auzit? Să mergi mai departe.
A făcut un pas spre ea. În vis, părea că aproape îi simte palma pe obraz.
Ai multe de trăit încă… Vor fi și zile bune, și grele așa-i viața. Dar tu nu ai voie să cedezi. Eu sunt lângă tine. Mereu. Uită-te la stele: acolo sunt și eu. Când ți-e greu, strigă-mă, te ajut.
Maria a întins mâna spre el, dar chipul lui s-a topit încet, ca aburul dimineții.
Nu pleca! a strigat ea. Rămâi!
Dar el deja dispărea, lăsând în urmă doar șoapta:
Trăiește, Maria. Promite.
S-a trezit brusc. Camera, patul, lumina lunii totul era la fel, dar perna îi era udă. Încă avea în minte fața lui Dumitru, cu privire blândă, dar fermă.
Fără să știe ce face, Maria a izbucnit în plâns, un plâns care a despărțit noaptea în două. În secunda următoare, părinții și Nicu au intrat în cameră, alarmați:
Măriucă, ce s-a întâmplat? Mama a venit repede lângă ea, i-a prins mâinile să-i vadă fața.
Ce te doare, unde? Nicu căuta disperat soluții.
Maria nu răspuns. Stătea strânsă la pieptul mamei, plângând cu toată ființa, auzind încă vocea lui Dumitru: Promite-mi.
Și, printre suspine, a șoptit:
Promit…
Mama a strâns-o la piept, Nicu a pus mâna pe umărul ei. N-aveau cuvinte, dar rămâneau lângă ea.
Maria, cu obrazul umezit de lacrimi pe umărul mamei, încerca să afle cum se trăiește după ce lumea i-a căzut în cap. Dar undeva, adânc, se aprindea încet un firicel de curaj: dacă el o roagă să trăiască mai departe, va încerca.
Pentru el, doar pentru el.
************************
Într-o seară mohorâtă, s-au strâns toți în sufragerie. Mama a adus ceai, dar nimeni n-a băut, orice sorbitură trebuia împinsă cu forța prin gât.
Cred că ar trebui să ne mutăm, zise Nicu, privindu-și sora în ochi. Fiecare colțișor de aici te chinuie. Afară, orice bancă, orice gard duce la amintiri dureroase.
Maria stătea pe fotoliu, cu genunchii la piept, privind la stropii care șiroiau pe fereastră, amestecând casele vecinilor. Era palidă, dar privirea nu mai era moartă.
În alt oraș o să fie altfel. Alt decor, alți oameni… poate ajută să iei de la capăt, a completat mama, strângând-o ușor de mână.
Unde să o luăm de la capăt? a întrebat Maria, aproape șoptit.
Am un prieten la Chișinău, a spus Nicu. Mă ajută cu un serviciu. Luăm chirie la început, după mai vedem.
Găsim și o facultate pentru tine, a zis mama. O să fie bine, noul început face bine, o să vezi.
Maria a închis ochii o clipă. Toate amintirile se derulau repede Dumitru pe banca lui, aleea cu copaci, florile, plimbările. Fiecare loc o durea. Dar n-avea de ales.
Să ne mutăm, a spus ea, cu jumătate de suflet.
Decizia a venit greu, dar a fost primul lucru hotărât de ea după mult timp.
Următoarele săptămâni au fost o nebunie de cutii, bagaje, hârtii. Maria nu s-a implicat prea mult; doar privea cum ceilalți făceau și desfaceau, punând viața veche în cutii. Uneori, ținea la piept o jucărie de la Dumitru, o fotografie, un bilet de la cinema, înainte să le împacheteze.
În ziua plecării, a ieșit pe balcon, privind încă o dată curtea. O strângere de inimă, dar de data asta nu s-a lăsat înghițită de ea. O să reușesc, trebuie.
Chișinăul i-a întâmpinat cu vreme gri și agitație urbană. Apartamentul nou era luminos și încăpător. Maria privea de la geam orașul necunoscut, trecătorii grăbiți. Totul era străin, dar tocmai asta aducea libertate: aici nu avea încă amintiri care să doară.
Primele zile au fost grele. Maria se trezea cu impresia că trăiește viața altcuiva. Îi lipseau vechile locuri, drumurile. Noaptea îl visa uneori pe Dumitru el îi zâmbea mereu, o încuraja, iar dimineața găsea perna udă.
Dar, încetul cu încetul, începu să vadă detalii: lalelele primăverii în parcul de jos, barista amabil de la cafenea, care și-a amintit de la a doua vizită ce cafea îi place.
Pași mici, dar importanți. Nu-l uita pe Dumitru nu avea cum. Dar învățase ce înseamnă să mergi mai departe: nu e să uiți, e să duci mai departe, să trăiești și pentru el.
Mergea la pregătiri, o ajuta pe mama la curățenie, ieșea la plimbare cu Nicu pe bulevardele încă necunoscute. Fiecare zi era o provocare, dar fiecare zi o îmbogățea cu ceva nou nu în locul trecutului, ci pe lângă el.
Și undeva, în inima ei, știa: Dumitru o vede.
Și e mândru de ea.
Pentru că se ține.
Pentru că trăieșteÎntr-o dimineață limpede de toamnă, Maria ieși singură în parcul orașului nou. Frunzele dansau în aer, amestec de galben și roșu, iar ea mergea încet pe aleea pietruită, simțind pentru prima dată că pașii îi aparțineau. Inspiră adânc, lăsând să-i pătrundă răcoarea. Două bătrâne jucau șah pe o bancă, un copil mic dădea de zor la roata unei trotinete, iar razele soarelui filtrau printre copaci, atingând totul cu blândețe.
Fără să-și dea seama, și-a lăsat codițele să zburde din nou, așa cum o făceau în copilărie. Fața îi era mai senină, iar glasul, pe dinăuntru, căpătase din nou timbrul acela cald, nevinovat, care o făcea cândva irezistibilă pentru cei din jur.
S-a așezat pe o bancă și, pentru o clipă, și-a amintit de banca de sub arțarul de acasă. De data asta, însă, amintirea n-a mai durut chipul lui Dumitru a apărut clar, cu ochii sclipitori, apoi s-a risipit în aerul proaspăt, ca o promisiune dusă de vânt.
Maria a oftat scurt și a deschis cartea pe care o adusese cu ea, notând pe prima pagină cu un pix albastru: Viața merge înainte. Azi încep să trăiesc și pentru mine. Literele tremurau puțin, dar mâna nu-i mai era grea.
În jurul ei, orașul freamăta, oamenii-și vedeau de drum, păsările cântau într-un copac apropiat. Maria le-a zâmbit trecătorilor care o salutau, iar unui băiat de vârsta ei, care s-a așezat lângă ea pe bancă, i-a răspuns cu o privire senină și curioasă.
Poate că nu va mai iubi niciodată la fel, dar se simțea din nou vie, gata să adune poveste lângă poveste. Și era convinsă că, printre atâtea fețe noi, va găsi prieteni, râsete și, cândva, curaj să sărute din nou soarele cu sufletul, așa cum făcea în copilărie.
În acea clipă, Maria a simțit cu adevărat că nu e singură: trecutul păstra mereu un loc doar al ei, dar viitorul îi strălucea înainte încăpător, necunoscut, posibil.
Și a pornit spre el, cu inimă curajoasă și pași mici, dar siguri.
Mai departe.
