Doamna Viorica, se poate? – în pragul biroului directoarei combinatului a rămas nemișcat unul dintre adjuncții ei.

Doamnă Aurelia Dumitrescu, se poate? la ușa biroului directoarei combinatului s-a oprit unul dintre adjuncții ei.
Intră, Petru Vasilache, i-a răspuns ea, cu seriozitatea obișnuită. Ei, cum merge treaba astăzi?
Ce treabă? Unde?
La secție.
A, la secție… La secție totul e în regulă. De ce?
Cum, de ce? Nu cred că ai venit la mine doar să stăm de vorbă. Probabil ai ceva de spus despre mersul treburilor.
Așa este de fapt, am venit să vă rog ceva, recunoscu adjunctul cu o privire posomorâtă.
Să mă rogi? Aurelia Dumitrescu îl privi cu atenție pe acest bărbat care părea atât de cuminte, clătinând ușor din cap. Vai, Petru, măi băiete, ceva nu-mi place la tine în ultima vreme.
În ultima vreme?
Da. Umbli tot cu norii pe față. Parcă ai necazuri mari acasă. E totul bine în familie?
Să vă spun drept… oftă greu adjunctul. Dacă nu mă ajutați cu o adeverință, e posibil să nu mai fie bine deloc.
O adeverință? Aurelia Dumitrescu deveni brusc atentă. Nu înțeleg. La ce te referi?
Știu că pare ciudat ridică el din umeri, cu o expresie tragică. Dar nu există altă cale. Îmi trebuie o adeverință. Pentru soția mea.
Cum adică? fața Aureliei s-a lungit de mirare. O adeverință… pentru soția ta? Ce fel de adeverință?
Una care să confirme că între noi n-a fost niciodată nimic, nici măcar în glumă.
Nimic?!
Nicio apropiere el roși până la gât. Cum ar fi între o femeie și un bărbat.
Ai înnebunit?! Aurelia Dumitrescu, din contră, se făcu palidă. Dumneata glumești acum?
Din păcate, soarta familiei mele atârnă de acea hârtie cu semnătura și ștampila dumneavoastră. Soția și-a băgat în cap că între noi a existat vreo aventură.
Directoarea rămase minute bune cu gura căscată, apoi întrebă cu prudență:
Femeia e la capul ei? Să ceri soțului așa adeverință Eu una n-am mai auzit! Așa ceva nici în filmele de comedie nu e.
Vă cred! Petru Vasilache ridică din umeri. Nu pot face nimic Avem copii mici. Nevasta zice că, dacă nu primește hârtia semnată, cere divorț și se mută cu copiii la mama ei la Cahul. Acolo, la capătul lumii. De asta, vă rog, faceți o foaie cât de ridicolă, numai să scot familia din impas.
Petru, explică-mi și mie, de unde până unde soția ta și-a pus asemenea gânduri? Nici măcar n-am vorbit personal cu dânsa. Nu putea vedea rujul meu pe cămașa ta! Ce fantezii are?
De aici vine totul… scoase telefonul, căută o fotografie și i-o arătă. Soția a văzut poza asta și a început circul.
Și ce? Aurelia analiza nedumerită poza unde apărea întreaga conducere a combinatului. Și eu am poză de la premierea cu diplome de la primărie…
Nu e de-ajuns, schiță un zâmbet amar Petru. Noi doi stăm unul lângă altul, iar eu am mâna pe umărul dumneavoastră.
Pentru că eram înghesuiți, să prindem toți în cadru!
Adevărat. Dar uitați-vă la capul dumneavoastră. Zice soția că gestul e specific femeilor îndrăgostite!
Ce?! ochii Aureliei s-au aprins de indignare. Îndrăgostite? Păi s-a uitat și ea atent? Eu mi-am aplecat capul să nu-mi acopere buchetul de flori fața ăla pe care îl ținea Domnica Gavriliuc!
Și eu i-am zis, dar cu cât explicam mai mult, cu atât mă suspecta mai tare. Fără hârtia asta, jur, nu am scăpare.
Dar nu se poate! ridică tonul Aurelia. Cum, Petru, așa frică ți-e de nevastă?
Da, așa e răspunse încet bărbatul, ca să audă și directoarea. Pentru copii aș face orice. Fără ei n-aș rezista.
Doamne ferește bombăni Aurelia, scoțând o coală albă de scris. Bine dacă trebuie neapărat, atunci Dictează.
Bine mormăi el. Scrieți: Subsemnata, Aurelia Dumitrescu, declar că nu pot să-l sufăr pe adjunctul meu, Petru Vasilache.
Aurelia îl privi surprinsă, dar el făcu semn că nu glumește.
Exact așa. Ba încă… adăugați: Și, chiar, îl detest!
Cum detest?! sări ea. Nu pot lucra cu un om pe care să-l detest!
Atunci scrieți: Detest ca bărbat. Și nici pentru toți banii din lume n-aș avea nimic cu el. Nici pentru un milion de lei moldovenești! Acum semnați și puneți ștampila, să fie treaba sigură.
Ștampila e la contabilitate, zise reflex Aurelia. Apoi reciti ce tocmai scrisese și se îngrozi.
Dar asta e un nonsens! O nebunie! declară ea hotărât, apoi rupse foaia în două, încă o dată și încă odată.
Ce faceți?! se sperie adjunctul. Eu am nevoie de acea hârtie!
Știi ceva, Petru zâmbi brusc și ușor ironic directoarea. Mai bine să divorțezi de Natalia, să scapi de belele.
Cum să divorțez? se neliniști el. Am copii, mi-i ia și dispare. Sigur va face asta.
Nu-i va lua, continuă Aurelia zâmbind. Cunosc un avocat foarte bun, sigur te poate ajuta să obții custodia. Procesul va asigura că rămân copiii la tine.
Dar eu
Iar dacă ai vreo problemă, îl întrerupse ea, personal mă ocup să găsesc o bonă de excepție pentru ei.
Dumneavoastră? Pentru mine? Chiar vă implicați?
Bineînțeles! Ca adjunct, mă simțiți simpatic. Tocmai de aia, pentru oameni ca tine găsesc și o bonă ca la carte. O să fii mulțumit.
Dar Natalia?
Dacă vrea Natalia, s-o ia la Cahul la mama ei. Sau să vină să stăm noi două de vorbă. Față în față. Ca două femei. Mai bine așa, decât cu hârtia aia ridicolă și ștampila după ea.