— Doamna Vera Sergheevna, se poate? — în pragul biroului directoarei combinatului a rămas pironit unul dintre adjuncții ei.

Doamna Doinița, pot să intru? în ușa biroului directoarei combinatului a apărut unul dintre adjuncții ei.
Intră, Ionică, i-a făcut semn, ocupată, directoarea. Hai, spune, ce mai avem astăzi?
Ce să avem? Unde anume?
Pe secție.
A, pe secție. Pe secție e totul în regulă. De ce întrebați?
Cum adică de ce? Ai venit până la mine că ai ceva de spus, nu? Nu cred că ai bătut drumul acesta doar să mă vezi la față.
Așa e, am venit să vă rog ceva, a bălmăjit adjunc­tul, vizibil stânjenit. De fapt, să vă cer un favor.
Un favor? Doinița s-a uitat pătrunzător la el, clătinând din cap. Vai, Ionică, parcă nu mai ești tu de o vreme.
Nu mai sunt?
Nu știu parcă ești mereu așa mohorât. Ceva probleme acasă? E totul în regulă în familie?
Eeh a oftat lung Ionică. Dacă nu mă ajutați acum, acasă nu va mai fi bine deloc. Am nevoie de la dumneavoastră de o hârtie.
Ce hârtie? Doinița a devenit brusc atentă. Nu te înțeleg. Ce hârtie?
Știu că sună ciudat, a zis Ionică, făcând o față de tragedie. Dar n-am altă scăpare. Îmi trebuie o adeverință. Pentru nevastă-mea.
Pentru soția dumitale? Ce fel de adeverință?
Una din care să reiasă că între noi nu a fost și nu este nimic intim. Ca între o femeie și un bărbat.
Te-ai scrântit la cap? glasul Doiniței a devenit alb. Sau mă iei peste picior?
Zău că nu! Acea bucată de hârtie, semnată de dumneavoastră, decide viitorul căsniciei mele. Soției mele i s-a pus pata că noi doi suntem mai mult decât colegi.
Directoarea a rămas un moment cu gura căscată, după care a întrebat prudent:
Dar soția ta ce-a pățit? Să ceară așa ceva N-am auzit în viața mea! Nici în filme nu s-a mai pomenit.
Știu, știu, s-a jeluit Ionică. Ce să fac, nu mă crede pe cuvânt! Avem copii împreună. Mi-a zis că, dacă nu îi arăt hârtia, depune actele de divorț, îi ia pe copii și se mută la mama ei la Soroca. Știți unde-i Soroca? E la capătul țării! De aceea vă rog, scrieți-i hârtia aia.
Fii serios, Ionică! Doinița nu știa cum să reacționeze. Dar ce i-a venit soției dumitale să creadă prostiile astea? Că eu cu ea nici n-am vorbit vreodată! De unde atâtea născociri?
De aici Ionică a scos telefonul, a găsit o poză și i-a arătat-o directoarei. Asta a văzut soția mea și i s-a declanșat paranoia.
Și? Doinița a privit atent poza unde apărea toată conducerea combinatului. Și eu am poza asta, erați îngrămădiți toți după premiere.
Da, dar eu stau lipit de dumneavoastră și v-am pus mâna pe umăr
Pentru că eram mulți și trebuia să încăpem cât de cât în cadru!
Corect, dar uitați-vă cum v-ați aplecat ușor cu capul spune Natalia că așa face doar o femeie care e îndrăgostită de bărbatul de lângă ea!
Ce? Ochii Doiniței au sărit în sus de indignare. Ce fel de femei? Nevasta ta nu vede? M-am aplecat să nu mi se acopere fața cu buchetul de la Felicia Popescu, nu că mă topeam de drag!
I-am explicat și eu Nataliei, dar cu cât încerc mai mult, cu atât și crește bănuiala. Deci fără hârtia dvs., sunt pierdut.
Nu pot să cred! s-a revoltat din nou Doinița. Chiar atât de tare te temi de soție?
Da, mi-i frică, a șoptit Ionică, abia auzit. Pentru copii. Fără ei nu pot trăi
Ptiu, ce poveste! a bombănit Doinița, luând o coală albă. Bine. Dacă asta îi ține casa nevestei tale spune ce să scriu!
Scrieți așa: Subsemnata Doinița Dumbravă, confirm că pe adjunctul meu Ionică Vrabie nu-l pot suferi
Doinița a ridicat din sprâncene, dar el i-a făcut semn să continue.
Da, da, scrieți! Nu-l suport. Și adăugați și: Ba chiar îl detest.
Cum adică să îl detest?! a protestat Doinița. Cum să lucrez apoi cu omul!
Scrieți: Îl detest ca bărbat. N-aș accepta vreo apropiere, nici dacă mi-ați da un milion de lei moldovenești. Puneți și semnătura, și ștampila.
Ștampila e la contabilitate, s-a scăpat Doinița, apoi, recitind cu ochii hârtia, s-a îngrozit.
Asta-i cea mai mare prostie scrisă vreodată! a spus hotărât, a rupt hârtia pe jumătate, apoi din nou și din nou.
Ce faceți?! s-a alarmat Ionică. Îmi trebuie documentul!
Știi ce, Ionică i-a surâs brusc ciudat Doinița eu zic să divorțezi de Natalia, s-o lași să-și vadă de drum.
Ce spuneți? s-a înspăimântat el. Nu pot! Are copiii mei! Mi-i ia!
Nu-i poate lua, a continuat să zâmbească Doinița. Cunosc eu un avocat priceput care te ajută și atunci copiii rămân cu tine.
Dar
Iar dacă-i nevoie, l-a întrerupt ea, te ajut eu personal cu copiii.
Dumneavoastră? Pe mine? Personal?
Sigur. Ca adjunct, îmi ești simpatic. Îți găsesc o bonă de toată isprava și-ai să fii mulțumit.
Și Natalia?
S-o lase soarta-n pace! Poate să se ducă la mama ei la Soroca, sau să vină la mine la o cafea. Stăm de vorbă, omenește. E mai sănătos decât o hârtie cu ștampilă și semnătură.