Jurnal personal, 17 mai
Încă nu pot să cred cât de repede s-a prăbușit totul, după douăzeci de ani de căsnicie alături de Valentin. Sunt zile când mă trezesc și am impresia că totul a fost doar un vis urât din care trebuie să mă trezesc, că nu e posibil ca viața mea să fi luat o asemenea întorsătură doar din cauza unei vecine cu un copil mic din blocul vecin.
Explică-mi, te rog, cu toate fetele din orașul ăsta, din țara asta, chiar pe ea ai găsit-o? Chiar de la mine la ea ai ajuns, dar de ce?
Nu pot să nu râd amar când îmi reamintesc cum s-a derulat despărțirea. Am pierdut pe toate planurile în fața Corinei și nici măcar n-aș fi avut ce să comentez dacă Valentin ar fi spus că “e mai veselă, mai lipsită de griji, nu atât de strictă ca tine, Maria”. Poate aș fi înțeles. Doar că nici măcar asta nu a putut să spună.
Mama, sora și toate prietenele mele nu conteneau cu întrebările și lamentările: “Cum așa, Măriucă? Trăiați atât de bine…”.
Da, am trăit, dar de acum înainte nu mai putem, le răspundeam de fiecare dată, cu glasul tremurând.
Maria, gândește de o sută de ori înainte să lași un astfel de bărbat! Are serviciu bun, copiii îi adoră, nici nu vrea să divorțeze de tine…
După fiecare sfat de genul acesta, trimiteam necruțător pe mesaj și în viața reală pe oricine încerca să mă facă să mă răzgândesc.
Colega de la serviciu, cu care până atunci aveam o relație caldă, a ajuns să primească doar un salut politicos din partea mea. Când a încercat să deschidă vorba despre împăcare, n-am ezitat să-i spun direct ce cred despre sfaturile nesolicitate și presiunea de-a accepta înapoi un soț infidel.
Da, infidel! Nici acum nu sunt convinsă că am priceput cum s-a putut întâmpla așa ceva!
Am trecut împreună prin sărăcie, șomaj, boli și necazuri peste necazuri. Avem doi copii, băiat și fată, totul era “complet”, cum zice lumea. Casa mereu era îngrijită, găteam, niciodată nu i-am lăsat lipsă de atenție sau grijă după ce au apărut copiii. Aveam grijă de mine, nu l-am tratat vreodată ca pe un bancomat în două picioare…
Și totuși, chiar ce i-a trebuit lui Valentin să mă trădeze? Dacă era vorba de o tinerică, poate aș mai fi înțeles. Dar nu, capul (sau poate inima) l-a dus spre Corina, o femeie divorțată cu copil de pe scara alăturată.
Explică-mi! Chiar ce ai găsit la ea?
După ce a ieșit totul la iveală, am oscilat între plâns și râs isteric. Măcar de-ar fi spus că o aventură cu Corina a fost din cauza alcoolului, dar nici măcar atât! Era treaz ca un pahar de cristal.
Tot ce a putut el să bâlbâie era așa s-a întâmplat, iar apoi plin de rugăminți, cu ochii în lacrimi, se milogea să-l primesc înapoi acasă.
Nici măcar nu-și propusese să divorțeze cu adevărat, să plece la Corina. Credea că, făcând pe nevinovatul, se poate întoarce la vechea ordine, fără ca nimeni să afle. Dar Corina a rămas însărcinată și a venit cu scandal peste mine, la ușă, să mă anunțe că trebuie să-i asigure copilului un tată.
N-am crezut, cum aș fi putut, după douăzeci de ani în care mi se părea că îl cunosc pe de rost? Dar și Corina știa detalii despre el pe care numai cineva foarte apropiat le putea ști semne, cicatrici, detalii intime.
Încolțit, Valentin nu a avut de ales decât să recunoască.
Atunci a început corul cunoscuților care mi-l țineau partea. Colega de la birou, câteva prietene cărora nu le dădeam ainte prea multă atenție, chiar și verișori de-ai noștri. “Maria, trebuie să ierți, să salvezi familia, să nu-l lași singur”, ziceau toți, de parcă nu era treaba mea cu cine trăiesc.
Pe mama lui Valentin o înțelegeam, săraca, că se zbătea să împace lucrurile, să nu-și vadă băiatul viața prăbușită, îmi zicea mereu îți va fi greu singură, fetiță, ai nevoie de el. Și pe copii la început îi bătea la cap să zică și ei mamă, nu divorțați.
Dar ceilalți? De ce erau toți atât de porniți să mă vadă la locul meu, suferind, alături de el? Parcă erau un coș de crabi: dacă noi stăm la fund, să nu iasă nici altul
Nu istorisirea celorlalți mă deranja așa tare, ci felul în care încercau să mă facă să mă simt vinovată pentru ce simt și pentru hotărârea mea. Tata, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a repetat toată copilăria același lucru: “Maria, când cineva încearcă să te facă să te simți egoistă, că trebuie să împarți, să rabzi, să ierți doar fiindcă ‘așa se face’ să știi că vor doar să rezolve pe spinarea ta problemele lor.”
Și l-am crezut. Și de aceea nu pot suporta să fiu manipulată, nici eu, nici copiii. Când i-am povestit Ksenyei totul la masă, mi-a zis fără să clipească:
Deja m-am săturat. Toate discuțiile cu bunica sunt despre cât de mult ar trebui să vă împăcați, ce bine ar fi dacă ați mai încerca, dacă ați fi din nou familie…
Am zis o dată, de două ori, să ne lase pe noi să decidem, dar nu voia să audă. Așa că am blocat-o. O deblochez când o să se comporte ca o bunică normală.
Îți mulțumesc, i-am spus. Știu că nu-ți e ușor și apreciez că nu lași să te manipuleze, că nu te lași antrenată în corul celor care cred că datoria noastră e să suferim pentru familie.
Mamă, nici eu nu sunt naivă. Nu despici o familie pentru ce concediu vreți sau ce perdele pui în bucătărie. Dar pentru infidelitate, cine e sănătos la cap nu iartă. Tata știa foarte bine asta. Și totuși
Nu am avut răspuns la întrebările ei. Simțeam că nu mai am soluții, nici pentru mine, nici pentru copii. Cândva eram sigură că pot răspunde la orice întrebare ar avea fiica mea. Acum, însă, cum să-i răspund când nici eu nu înțeleg ce s-a ales cu omul alături de care am împărțit totul timp de douăzeci de ani? Tot ce știu e că nu mai suport să fiu judecată pentru că vreau să trăiesc demn, că merit să fiu liberă, chiar dacă asta înseamnă să fiu singură.
Și, ciudat, după cinci ani de la divorț, tot nu simt nicio remușcare. Poate că, într-adevăr, rădăcinile rele tot rău scot la suprafață, chiar și cu ani mai târziu măcar nu le mai am în casă.
