Lasă-mă în pace! Nu ți-am promis vreodată că mă însor cu tine! Și, de fapt, nici măcar nu știu a cui este copilul acesta!
Poate nici nu e al meu
Așa că, du-te pe drumul tău, iar eu o să plec în treaba mea, așa îi spunea Viorel, venit în delegație în satul nostru, bietei Violete.
Iar ea rămăsese împietrită, nevenindu-i să creadă nici ochilor, nici urechilor. Era acesta același Viorel care-i jurase iubire? Care o striga Vio și îi promitea că o va face regina sufletului său? În fața ei stătea acum un bărbat străin, rătăcit, aproape furios
A plâns Violeta aproape o săptămână, făcându-i cu mâna lui Viorel pentru totdeauna. Dar, dat fiind că trecuse de 35 de ani și nu era nici măcar frumușică, nici nu credea că va găsi ușor fericirea la casa omului, s-a hotărât să devină mamă singură.
Chiar la timpul potrivit, Violeta a născut o fetiță gălăgioasă. I-a pus numele Anuța. Copila era cuminte, ascultătoare, nu-i pricinuia vreo grijă mamei sale.
Parcă știa că, oricât ar plânge sau s-ar certa, n-ar obține mai mult. Violeta se purta decent cu fiica ei: o hrănea, o îmbrăca, îi cumpăra păpuși. Dar nu se oprea niciodată să o strângă în brațe, să o alinte, să se joace cu ea. Niciodată nu avea timp de copil, niciodată nu simțea nevoia să o mângâie sau să iasă cu ea la plimbare. Întotdeauna era prea ocupată, obosită sau cu o scuză la îndemână. Instinctul ei de mamă parcă nu se trezise.
Când Anuța avea șapte ani s-a întâmplat ceva nemaiauzit Violeta a întâlnit un bărbat. Ba mai mult, l-a și luat la ea acasă! Tot satul a început să bârfească: Ce femeie ușuratică e Violeta asta
Omul nu era nici localnic, nici serios, nu avea o slujbă cu acte în regulă și, de locuit, nu locuia niciunde pe bune. Oare n-o fi vreun șarlatan?
Violeta lucra la Alimentara din sat, iar el venise să ajute la descărcat mărfuri. Odată, pe fondul muncii cot la cot, s-a înfiripat între ei o dragoste.
Curând, Violeta l-a poftit în casa ei. Vecinii clătinau din cap:
L-a adus la ea acasă fără rost! Să se fi gândit la fetiță, sărăcuța! șușoteau. Și-apoi, nici nu vorbește prea mult, parcă ascunde ceva!
Violeta însă nu asculta pe nimeni. Parcă realiza că e ultima ei șansă la vreun strop de iubire
Dar nu după multă vreme, sătenii și-au schimbat părerea despre acest Ion, așa-l chema pe bărbat, necăjit la față și mai tăcut de felul lui.
Casa Violetei, fără mână bărbătească, se ruina și avea nevoie urgentă de reparații. Ion a îndreptat prispa, a bătut la loc câteva scânduri din gard, a peticit acoperișul.
În fiecare zi făcea câte ceva și gospodăria începea să arate tot mai bine. Când au văzut sătenii că Ion e vrednic și omul bun la toate, au început să-i ceară și ei ajutorul.
Dacă ești bătrân sau sărac, pe gratis te ajut, zicea el. Dacă nu, plătește cu lei sau adu niște ouă, lapte sau carne.
Luă de la unii bani, de la alții conserve, carne sau lapte. Violeta avea o grădină, dar fără bărbat nu avea cu cine să țină vacă ori găini. Așa se face că înainte Anuța nu se prea răsfăța cu smântână ori lapte dulce, iar acum, frigiderul era plin și de frișcă, și de lapte de casă.
Adevărul e că Ion avea mâini de aur. Lângă el, Violeta parcă prindea viață: se făcuse mai luminoasă, mai caldă la suflet, mai blândă. Până și cu Anuța era mai duioasă. Zâmbea și, vai, ce gropițe frumoase avea în obraji…
Iar Anuța creștea și mergea deja la școală. Într-o zi stătea pe prispă uitându-se la unchiul Ion cum bate scânduri, cât totul îi ieșea din prima. Când s-a dus la prietena ei din vecini, nu s-a mai întors decât spre seară, după ce s-a jucat pe îndestulate. Când a deschis poarta, a rămas cu sufletul la gură chiar în mijlocul curții, se legănau leagăne! Doar pentru ea, gata de folosire, cu sfori groase și scândură bună.
Sunt pentru mine? Unchiule Ioane, chiar dumneavoastră mi le-ați făcut? nu-i venea să creadă Anuța.
Pentru tine, Anuța! Tu să le folosești sănătoasă! a râs Ion, de obicei așa tăcut.
S-a urcat copila pe leagăn și s-a avântat tare-tare, vântul îi fluiera în urechi nu era fetiță mai fericită în tot satul.
Fiindcă Violeta pleca devreme la serviciu, bucătăria rămânea tot pe mâna lui Ion. El făcea mic-dejunul și prânzul. Ce plăcinte făcea, ce budinci, ce de toate!
Tot el a învățat-o pe Anuța să gătească și să pună masa ca la carte. Cine s-ar fi gândit vreodată că în omul ăsta mut și închis în el se află atâtea talente
Când a venit iarna, și ziua s-a făcut mai scurtă, unchiul Ion o ducea și o aducea de la școală pe Anuța, îi căra ghiozdanul și-i povestea istorii din viața lui.
Îi povestea cum a îngrijit-o pe mama lui, ani la rând, pe patul de boală, cum și-a vândut apartamentul ca să-i salveze viața. Și cum chiar fratele lui l-a dat atunci afară prin șiretlicuri.
Tot cu el a mers Anuța să pescuiască. Din zori, în toiul verii, ieșeau amândoi la Prut și stăteau tăcuți pe mal, așteptând muscata. Tot Ion a învățat-o răbdarea.
Într-o vară, Ion i-a cumpărat primul ei biciclu pentru copii și a învățat-o să meargă pe el. Îi dădea cu verde la genunchi când îi julise rău, ținându-se tare să nu plângă.
Ioane, o să se prăpădească copila! bombănea mama ei.
N-are să pățească nimic! Trebuie să știe să cadă și să se ridice din nou, îi spunea el hotărât.
De Revelion, i-a făcut cadou o pereche de patine albe, adevărate. În seara aceea au stat toți trei la masă, cu bunătăți pregătite de Ion împreună cu Anuța. Au stat până la miezul nopții, și-au urat, au râs și au ciocnit pahare. Dimineața, Violeta și Ion s-au trezit din țipetele de bucurie ale Anuței:
Patine! Am patine, adevărate, albe și noi! Mulțumesc, mulțumesc!!! striga ea găsindu-le sub brad. Le strângea la piept și lacrimile de fericire îi curgeau pe obraji.
Apoi au mers împreună pe lacul înghețat, Ion curăța zăpada, iar Anuța îl ajuta. El a învățat-o să patineze. Când cădea, o ținea de mână și cu răbdare o ajuta să se ridice, până când copila a reușit să stea singură pe gheață și să meargă frumos fără să cadă. Era fericită și țipa de bucurie.
Pe drumul spre casă, l-a îmbrățișat atât de tare:
Mulțumesc pentru tot! Mulțumesc, tăticule
Acum era rândul lui Ion să plângă. De bucurie. Ștergea, pe furiș, câteva lacrimi bărbătești, dar ele tot îi curgeau singure
Au trecut anii, Anuța a crescut și a plecat la liceu în Chișinău. Viața nu i-a fost deloc ușoară, dar Ion a fost mereu acolo. O ajuta cu de toate, îi aducea sacoșe cu mâncare să nu-i lipsească nimic.
A fost lângă ea la absolvire, a condus-o la altar când s-a măritat. A stat cot la cot cu ginerele sub geamurile maternității, așteptând vestea. Și-a cântărit nepoții pe brațe și i-a iubit poate mai mult decât își iubesc unii bunici propriii copii.
Când s-a sfârșit vremea lui, a plecat, cum plecăm cu toții într-o zi. La despărțire, Maria, împreună cu mama ei, a stat cu sufletul sfâșiat, și, aruncând o mână de țărână, a oftat greu:
Rămâi cu bine, tată Ai fost cel mai bun tată din lume. Voi purta mereu amintirea ta în inimă
Și acolo a rămas pentru totdeauna. Nu ca unchiul Ion, nu ca un simplu tată vitreg, ci ca TATĂ adevărat Pentru că tată nu este întotdeauna cel ce dă viață, ci acela ce te crește, care îți duce alături poverile și bucuriile vieții. Cel ce îți e aproape
Așa a fost viața noastră, dragă cititorule, așa ne-o mai amintim și astăzi. Mulțumesc tuturor celor care ne-au fost alături și, dacă v-a emoționat această poveste, spuneți-o mai departe, ca să nu se piardă asemenea pilde între neamuri.
