— Ia ascultă, vecine, de mult nu l-am mai văzut pe motanul vostru pe scară. Ce mai face? E viu, sănătos?
Vecinul, când a auzit de pisică, s-a înviorat și i s-a lărgit fața într-un zâmbet:
— A dispărut de câteva zile. Slavă Domnului!
— Slavă Domnului? — Nicolae a încercat să pună întrebarea cu voce cât mai calmă. Dar pe dinăuntru clocotea tot.
*****
În ultimele două săptămâni, Nicolae observase că vecinii lui scoteau des motanul pe scară. Da, exact, îl luau de ceafă și-l aruncau afară.
Uneori făcea asta stăpânul pisicii. Alteori, stăpâna.
Iar câteodată…
…motanul nefericit zbura chiar pe lângă nasul lui.
— Mai cu grijă, coane! — i-a făcut Nicolae observație vecinei. Dar ea nici n-a vrut să audă.
În loc să-și ceară scuze, femeia s-a uitat chiorâș la el și a trântit ușa.
Mai exact, a pocnit-o cu atâta putere, încât geamurile de pe scară au vibrat, iar în fundația blocului, sigur, s-a făcut câte o fisură, ba chiar două.
La început, Nicolae a crezut naiv că vecinii lui ciudați își lasă motanul doar să iasă la aer sau că-l învață să se plimbe singur.
Dar după un timp a înțeles că era o pedeapsă pentru vreo poznă.
Adică: a greșit ceva — hai, marș pe scară!
Uneori speriat, alteori foarte trist, motanul stătea câteva ore pe palierul etajului patru, lângă o ușă îmbrăcată în postav maro, și aștepta să fie iertat și lăsat înapoi.
Și stăpânii, desigur, îl iertau. Și-l primeau înapoi acasă, dar nu imediat.
Iar dacă începea să miaune ori să se scarpine la ușă, primea imediat cu mătura de la stăpână.
Nicolae văzuse cu ochii lui cum se întâmplă.
Tocmai urca scările (liftul din bloc nu mai mergea de șase luni) și, ajuns la etajul patru, l-a zărit pe cunoscutul motan. Chiar voia să-l salute, dar…
…motanul nu-i dădea nicio atenție lui Nicolae.
Miauna zgomotos și se scărpina cu ghearele în ușă.
Motanul voia, evident, să intre acasă, dar fiindcă nu-l primeau, încerca să-și amintească de el într-un mod cât se poate de simplu.
În apartament s-au auzit pași, apoi ușa s-a deschis brusc, și stăpâna, într-un halat spălat, fără un cuvânt, l-a lovit pe motan cu toată forța cu mătura, după care a închis ușa imediat.
S-a întâmplat atât de repede, încât Nicolae n-a apucat să spună nimic. Și avea ce spune…
…voia să o rușineze pe femeia care se purta atât de urât cu animalul ei.
— Ce, ți-a dat tare, amice? — l-a întrebat Nicolae când s-a apropiat de motan.
Motanul s-a uitat la el cu ochi triști, dar în privirea lui se simțea și recunoștință — pentru că măcar cineva îl băga în seamă.
Motanul era aruncat pe scară pentru cea mai mică abatere.
Într-o zi, Nicolae a auzit-o pe vecină țipând în tot apartamentul: „A, tu, măgar! Iar ai scăpat vaza! Gheorghe, dă afară motanul imediat. Să știe cum e să sară pe mese!” — și, după un minut, ușa s-a întredeschis, și a ieșit o mână păroasă de bărbat, care ținea motanul strâns de ceafă.
Apoi degetele s-au descleștat, motanul a căzut pe palier, iar ușa s-a închis la loc. Motanul s-a ridicat și s-a așezat cu fața spre ușă — să aștepte iertarea și primirea înapoi.
Iar Nicolae doar a clătinat din cap, dezaprobator. Nu înțelegea el metodele astea de educație.
L-a mângâiat pe motan și s-a dus acasă.
Iar motanul a rămas pe loc, cu o expresie de tristețe universală pe botul lui mustăcios.
Nicolae nu era un om prea sentimental, dar imaginea asta i se înfipsese ca un spin.
„Cum, mă rog, poți să te porți așa cu o făptură vie?” — se gândea el.
După ceva vreme, când trecea pe acolo, Nicolae încetinea mereu pasul, iar motanul, recunoscându-l, începea să toarcă încet — prietenește și puțin slugarnic.
Uneori, Nicolae se ghemuia lângă el, îl scărpina după ureche, iar motanul, închizând ochii, își lipea capul de degete, apoi îi împungea palma cu nasul ud.
Motanul era cald, viu și foarte încrezător, iar asta îi făcea lui Nicolae un nod în stomac.
Nu înțelegea el pentru ce un motan atât de drăguț avea parte de niște stăpâni atât de nemiloși. De ce, Doamne, și-au luat animal, dacă nu iubesc decât pe ei înșiși? „Oameni ciudați, pe naiba.”
Și într-o zi, când s-a întâlnit iar cu motanul pe scară, Nicolae s-a hotărât ferm: dacă ăștia mai aruncă odată bietul animal afară, o să facă ceva. Gata, s-a săturat să vadă cum chinuiesc o făptură nevinovată.
Nu știa exact ce o să facă, dar simțea că trebuie să intervină, altfel nu se mai termina niciodată.
Ziua în care răbdarea lui Nicolae s-a rupt de tot a venit într-o vineri, când se întorcea acasă deosebit de nervos.
La serviciu se certase cu colegii, în autobuz lumea îl îmbrâncea și îl călca pe picioare, plus că de dimineață ploua mărunt și enervant. Pe scurt, dispoziția îi era la zero. Poate chiar sub zero.
Urcând scările, Nicolae a auzit de la etajul trei un „miaaau” jalnic și cunoscut.
Motanul, ca de obicei, ședea cuminte lângă ușa lui, dar nu era lăsat înăuntru.
Și pe scară, apropo, era destul de frig. Nu era luna mai, cum se spune.
Nicolae s-a oprit pe palier și s-a uitat gânditor la motan, care, văzându-l, a început să toarcă și să vină spre el ca întotdeauna.
Și atunci — pac!
Toate problemele zilei i s-au părut lui Nicolae deodată niște fleacuri. Uite, motanul avea probleme.
Ce fel? Enorme! Era tratat ca un obiect. Ca o jucărie. Ce poate fi mai rău?
Nicolae a ascultat liniștea din spatele ușii de postav maro. Nimănui nu-i păsa de motanul ăsta.
Și i-a venit un chef nebun să le dea o lecție vecinilor.
— Gata, ajunge, — a spus Nicolae cu voce tare, mirându-se el însuși de hotărârea lui. — Vino cu mine.
S-a aplecat, l-a luat pe motan în brațe.
Acesta a început imediat să toarcă mai tare și s-a frecat cu capul de sacoul ud al lui Nicolae, lăsând dâre de păr.
Apoi au urcat la etajul șapte, unde locuia Nicolae.
L-a luat pe motan doar pentru câteva zile.
„Să se sperie stăpânii, să-l caute, să se îngrijoreze. Să înțeleagă că așa nu se face…” — se gândea Nicolae intrând în apartament.
Acasă la el, motanul s-a acomodat surprinzător de repede. A mirosit colțurile, a sărit pe canapea, s-a rotit de câteva ori, alegându-și locul, și s-a ghemuit pe pled, privindu-și cu recunoștință salvatorul.
Și în timp ce motanul se odihnea, Nicolae, în ciuda ploii mărunte și a oboselii, a fugit până la cel mai apropiat magazin de animale, i-a cumpărat cea mai bună mâncare pentru pisici, „articole de toaletă” și chiar jucării — în caz că oaspetele păros se plictisea când el nu era acasă.
A doua zi, sâmbătă, Nicolae s-a dus de câteva ori la ușa de intrare, a deschis-o și s-a uitat pe scară.
Și era foarte mirat că pe scară era liniște deplină.
Nimeni nu colinda pe etaje, nu striga motanul pe nume (apropo, cum îl chema, Nicolae nu știa nici acum), nu lipise anunțuri.
Se părea că nimeni nu căuta motanul dispărut. Și asta era ciudat. Foarte ciudat…
Nicolae se întorcea în apartament, se uita la motan și ridica din umeri.
Iar acesta, la rândul lui, se întindea leneș pe canapea și nici măcar nu se gândea să ceară afară.
— Ia ascultă, poate vrei înapoi pe scară? — l-a întrebat Nicolae duminică, arătând spre ușă. — Nu te țin. Du-te, dacă trebuie.
Motanul s-a uitat la ușă, și-a mutat privirea spre Nicolae și a început demonstrativ să-și lingă laba.
Apoi s-a ridicat, s-a apropiat și s-a frecat de piciorul lui.
Răspunsul era mai clar decât orice cuvinte. Nicolae a închis ușa, a zâmbit și l-a luat pe motan în brațe.
S-au dus în bucătărie să ia micul dejun, apoi în cameră — să se uite la televizor. Doar era weekend, până la urmă. Motanul stătea pe genunchii lui și toarcea ca un tractoraș, iar în apartament, pentru prima dată după mult timp, s-a simțit cu adevărat căldura.
Apoi a venit luni. Nimeni nu-l căutase încă pe motan.
Și Nicolae a hotărât că nu-l va da înapoi stăpânilor deocamdată.
Singurul lucru care nu-i dădea pace era gândul că vecinii l-ar putea acuza de furt.
La urma urmei, el furase un bun străin. Chiar dacă era viu, chiar dacă din intenții bune și doar în scop educativ, tot era un furt.
Nicolae derula în minte scenarii posibile: vecinii cheamă poliția, el e acuzat de furt, trebuie să explice, să se justifice. Motivele lui s-ar putea să nu fie înțelese.
Gândul ăsta îi sfredelise mintea și nu-l lăsa să se relaxeze până la capăt. Așa că toată ziua, cât a fost la muncă, Nicolae a stat ca pe ace și și-a verificat constant telefonul — să nu fi sunat cineva. Dar n-a fost niciun apel pierdut.
Iar când Nicolae s-a întors seara acasă — l-a văzut pe vecin, care mergea să arunce gunoiul.
În punga neagră nu se vedea nimic, dar după contur părea să fie ceva foarte asemănător cu o litieră de pisică.
Făcându-i semn vecinului să se oprească și apropiindu-se, Nicolae l-a întrebat, ca și cum n-ar fi vorba de nimic:
— Ia ascultă, vecine, de mult nu l-am mai văzut pe motanul vostru pe scară. Ce mai face? E viu, sănătos?
— A dispărut de câteva zile. Slavă Domnului!
— Slavă Domnului? — a repetat Nicolae, străduindu-se să aibă o voce calmă. Dar pe dinăuntru fierbea.
— Păi, nevastă-mea voia să-l ducă la cabană și să-l lase acolo. S-a săturat, zice, de păr peste tot, de miorlăit noaptea, de vărsat vaze. Acolo, zice, o să prindă șoareci. Măcar un folos de la el. Iar eu n-am chef să merg la cabană. În primul rând, e departe. În al doilea, nevastă-mea oricum mă pune la muncă acolo. Așa că motanul a dispărut singur, și nu mai trebuie să mergem nicăieri. De bucurie, ieri am băut doi litri de bere. Sărbătoare, ce mai!
— Dar nu vă pare rău de motan? Poate i s-a întâmplat ceva?
— Ce să-mi pară rău? Nu e om, măi. Ia stai, tu de ce-l întrebi? — vecinul s-a uitat cu o ușoară bănuială și l-a fixat pe Nicolae.
— Așa, întrebam și eu… — a răspuns gânditor Nicolae, după care, fără să-și ia rămas bun, a pornit în grabă spre scară.
Pe dinăuntru, lui Nicolae îi clocotea indignarea.
„La cabană, adică… La sfârșit de octombrie. Să-l ducă și să-l lase acolo, sigură moarte. Și niciun pic de regret. Ba chiar bucuroși că «a dispărut singur» și i-a scutit de drumul murdăritul mâinilor.”
Și-a închipuit pentru o clipă motanul ăsta bun și încrezător, stând pe prispă unei cabane goale (sau poate chiar sub gard) și așteptând să se întoarcă cineva după el.
Așteptând la fel de credincios și devotat cum făcuse sub ușa de pe scară. Pentru vecinii lui, motanul fusese un obiect — când te încântă, când te deranjează, și dacă deranjează prea des, îl scoți dincolo de prag.
Mai întâi pe scară câteva ore, apoi la cabană pentru totdeauna.
Când Nicolae a urcat la etajul șapte și a intrat în apartament, și l-a văzut pe motan așteptându-l credincios lângă ușă, i s-a făcut instant cald la suflet.
Și a înțeles deodată că făcuse bine…
Bine că furase motanul de la niște oameni atât de nemiloși, care plănuiau să-l ducă la cabană la sfârșit de toamnă și să-l lase acolo.
Nicolae a zâmbit, l-a luat pe motan în brațe, și s-au dus în bucătărie să pregătească cina.
Iar după cină — au stat întinși pe canapea și s-au uitat la televizor.
Mai exact, Nicolae se uita, iar motanul era doar acolo. Se întorcea pe o parte, pe cealaltă. Și iată că motanul s-a mișcat din nou, dar de data asta s-a întors pe spate și și-a expus încredințat burta — cel mai vulnerabil loc al lui. A făcut asta fără să stea pe gânduri. Pentru că nu mai avea teamă.
Pentru că o adevărată casă nu înseamnă doar un acoperiș deasupra capului și un castron cu mâncare.
Adevărata casă este locul unde nu trebuie să-ți câștigi dreptul de a fi.
Și unde ești iubit. Pur și simplu. Pentru că exiști.
