Din ziua în care lui Muri i s-a luat ceea ce avea mai scump pe lume, nu a mai intrat niciodată în cușca sa. Dormea direct pe pământul gol, abia dacă mai gusta câte ceva și era complet indiferent chiar și față de singurul său prieten rămas, Sergiu
Venise iarăși noiembrie. Cu fiecare zi, frigul pătrundea mai adânc, cerul era tot mai des acoperit de un strat cenușiu, iar oamenii se înfofoleau bine în paltoane groase și fulare de lână. Era clar: iarna bătea la ușă, iar Muri simțea că în curând avea să cadă zăpada.
Oare când or să-mi umple cușca cu paie calde? Blana mea mă ține, dar noaptea străpunge frigul până la oase gândea câinele, întins pe pământul umed.
Privea leneș la hamalii care se mișcau prin curtea depozitului, cărând lăzi și încărcându-le în camioane mari cu miros greu, iritant. Nimeni nu mai dădea vreo atenție bătrânului câine de pază.
Ce te-ai lăfăit acolo? s-a auzit o voce. De lângă baracă ieșise Mihai, paznicul morocănos ce venise să fumeze. Pe tine te-au pus la pază, nu să faci pe motanul leneș! Ptiu!
A scuipat în scârbă la picioarele lui Muri și a plecat mai departe. Mihai îl disprețuise de la începuturi fără motiv, de când era un pui mic.
Mai târziu a oprit în fața depozitului o Dacie veche, verde-închis. Câinele a tresărit și s-a ridicat.
Salut, prietene, i s-a adresat bărbatul cu bască și barbă de două zile. Am venit să te încălzesc.
Era Sergiu, paznicul cel mai blând și drag lui Muri. Mereu găsea pentru el o vorbă bună și ceva de ronțăit. De data asta, deși avea zi liberă, venise aducând un sac de paie proaspete, să-l ajute să treacă peste nopțile reci.
Sergiu a aranjat cușca cu grijă, apoi i-a servit câinelui o strachină aburindă cu tocăniță. După ce Muri a mâncat tot, Sergiu i-a luat vasul să-l spele și a plecat.
Rămas din nou singur, câinele s-a bucurat că în curând va veni noaptea în somn era mai ușor de uitat singurătatea ce-l chinuia mereu.
Când s-a lăsat întunericul, Muri s-a apropiat de cușcă, gata să intre, dar s-a oprit brusc.
Din adâncul paielor sclipeau două licăriri verzi. Se auzi un mârâit amenințător.
Cu obișnuita lui blândețe, Muri a privit oaspetele nepoftit: o pisică neagră, slabă, cu ochii imenși și înspăimântați. Privirea ei părea să spună:
Nu te apropia. Nu glumi cu mine!
Deși părea fioroasă, câinele a simțit o ușoară bucurie.
Cușca e mică, dar tot încape și ea, s-a gândit optimist.
A făcut un pas înainte, dar o labă subțire cu gheare ca niște săbii i-a blocat calea.
Fâsssssss! i-a replicat pisica la toate intențiile pașnice.
Bine atunci, dorm și eu afară, a decis Muri domol și s-a culcat în fața propriei case.
Dimineața s-a trezit devreme, cu acea tresărire pe care o avea când aștepta micul dejun. Când s-a uitat spre cușcă, pisica dormea liniștită.
Ce drăgălașă e
Din baracă a ieșit Mihai, cu fața boțită și bosumflată. Fără să zică o vorbă, i-a aruncat câinelui niște resturi și a intrat la loc.
Conform regulii, Muri merita o mâncare adevărată, dar Mihai nu se sinchisea. Arunca tot felul de resturi și câinelui adesea i se făcea rău dar cui să se plângă?
A mirosit atent mâncarea din fața sa și a simțit un iz străin.
Pisica! S-a apropiat fără teamă, ronțăind cu nesaț o bucată de coajă de salam, ca și când totul era firesc.
Lui Muri i-a făcut plăcere că a putut să-i ofere ceva. Era atât de slabă.
Simțindu-i privirea, pisica s-a încordat, gata să atace. Dar câinele doar a mâncat o bucățică de pâine, privind-o cu bună-voință.
Oare de ce se supără? Poate vrea și ea pâine s-a gândit, rușinat, și a lăsat deoparte bucata sa.
Așa a trecut toată ziua pisica mereu circumspectă și gata de ceartă, Muri prietenos, curios.
Seara, odată ce Mihai și-a terminat tura, a aruncat iar resturi. Pisica s-a repezit voioasă.
Ia uite, aoleu! a strigat Mihai, speriat. Ce pagubă! Ieși, strigoaico! Ptiu!
Pisica s-a pitit după Muri. Câinele a ezitat, apoi a reacționat s-a ridicat, a mârâit, blana i s-a zbârlit. Mihai a pufnit disprețuitor și a plecat, ignorând animalele.
Pisica s-a uitat lung și recunoscătoare la câine. Iar el gândea:
Strigoaică Oare acesta-i numele ei? Așa îi rămâne!
Așa a botezat-o: Strigoaica.
Au venit apoi zilele geroase. Strigoaica s-a cuibărit iar în paie. Lui Muri îi era greu s-o deranjeze, dar tot s-a aplecat la intrare. Pisica l-a privit în ochi și i-a făcut loc, subînțelegând că îi îngăduie să se așeze lângă ea.
Noaptea au dormit lipiți. Niciodată somnul lor nu fusese mai liniștit.
Din clipa aceea, au devenit inseparabili. Mâncau, dormeau, povesteau pe limba lor.
Când Sergiu a văzut prima oară pisica lângă Muri, nu i-a venit să creadă: o biată mână de pisică, neînfricată lângă un dulău. Dar apoi și-a dat seama: animalele știau ce e iubirea. Iar iubirea nu ține cont de mărime.
Sergiu a început să aibă grijă de Strigoaica a dus-o la veterinar, a pieptănat-o, i-a dat de mâncare. În două săptămâni, pisica arăta mult mai bine.
Chiar și așa, Mihai nu-i lăsa în pace. Convins că pisica neagră aduce necazuri, a hotărât să scape de ea.
A încercat chiar să o otrăvească, dar Muri a simțit mirosul suspect și a zădărnicit tot mereu veghind.
A venit o noapte deosebit de geroasă. Câinele și pisica stăteau în cușcă, iar Muri îi lingea Strigoaicăi o rană nouă mereu se ținea de năzdrăvănii.
Deodată, amândoi au adulmecat un miros straniu. Muri a sărit afară și a lătrat cât a putut: Foc! Depozitul ardea!
Mihai a țâșnit din baracă, înjurând și zăpăcit căutându-și telefonul. Strigoaica a mieunat prelung. Paznicul s-a uitat: pisica stătea lângă telefonul pierdut printre resturi.
Blestemată creatură! a scuturat-o Mihai, apoi a apucat telefonul și a sunat la pompieri.
Muri a fugit la Strigoaica, care șchiopăta departe de fum. S-au adăpostit în tufe până ce focul a fost stins.
A doua zi, Mihai, obosit, i-a aruncat o privire încărcată de ură pisicii.
Seara, Muri a auzit discuții la poartă:
Vă spun eu, numai necazuri a adus. I-ați văzut ochii? E o strigoaică adevărată! se plângea Mihai.
Și ce vrei să faci? a întrebat cineva rece.
O duc în pădure și gata!
Muri a încremenit. L-a cuprins frigul. S-a lipit, tremurând, de Strigoaica.
Ai înnebunit? O lași să moară acolo! a sărit Sergiu în apărare.
Ce-mi pasă mie! N-ajunge că a dat foc?!
Chiar așa… pisicile negre aduc ghinion… a murmurat altul.
Nimeni n-o ia niciunde! Sunteți copii?! a pus Sergiu punct discuției.
Zorile au venit. Muri s-a trezit, s-a întins, a căscat. Din obișnuință, a vrut s-o adulmece pe Strigoaica.
Dar nu era acolo.
A căutat în paie nimic. A ieșit pe afară, galopând printre bălți, lătrând stins.
Lângă baracă, ceva negru dar era doar un sac bătut de vânt.
Ușa s-a deschis.
Ce vrei, mă? O cauți pe prietena ta? Nu mai e pe aici. Acum face năzbâtii altundeva, a hârâit Mihai.
Câinele l-a scrutinat cu ochii adânci, încercând să găsească alt sens.
Oricum… mai are puțin și crapă prin pădure. Dacă n-a murit deja.
Muri a rămas stană. Niciun sunet nu i-a ieșit din piept durerea i-a înțepenit până și urletul.
În acea seară a nins pentru prima dată. Fulgii mari cădeau peste trupul câinelui, nemișcat în fața cuștii.
De atunci, Muri nu a mai intrat niciodată acolo. Își petrecea nopțile pe pământul rece, abia gustând câte ceva, fără să reacționeze nici măcar când Sergiu îi vorbea domol.
Muri, ea e într-un loc bun acum, crede-mă. Îi e cald și e liniștită. Mă crezi? îl mângâia Sergiu, stând lângă el.
Vreau și eu acolo. Vreau la Strigoaica mea. Să pot pleca
În ziua precedentă, câinele auzise frânturi de conversații între necunoscuți ce-l evaluau ca pe un obiect: A îmbătrânit, nu mai folosește la nimic. Trebuie alt câine tânăr la pază. Pe ăsta îl dăm la o parte
Deznodământul nu-i mai păsa. Singura dorință era să dispară.
Ninsoarea cădea neîncetat, acoperindu-l cu o pătură albă. Muri a închis ochii.
Poate nu-i voi mai deschide vreodată Nu vreau să-i mai deschid
Lumea s-a cufundat în liniște. Nu-i mai simțea trupul, nu mai deosebea nici miresme, nici adieri de vânt. Și, deodată, din întunericul care venea, s-a desprins un glas familiar:
Hai, trezește-te! Ridică-te, plecăm împreună.
Ce a urmat era ca prin ceață: interiorul cald al mașinii lui Sergiu, bancheta moale, drumul lung și legănat, alte mirosuri noi pe fereastra crăpată.
Durerea, dorul, îl sleiseră de puteri și a adormit buștean pe banchetă, pe muzica blândă de la radio
După câteva ceasuri s-au oprit. Sergiu l-a ajutat pe Muri să coboare și i-a fost sprijin către casă.
De azi locuiești cu mine, prietene.
Câinelui îi era totuna. Dar, pentru a nu-l mâhni pe bunul său om, s-a străduit să arate puțină bucurie. A ieșit stângaci, dar Sergiu i-a citit gândurile.
Hai înăuntru, te vei simți mai bine, a zâmbit el.
De cum au intrat, Muri a tresărit un miros atât de cunoscut, încât era imposibil de uitat!
Și, cât ai clipi, un bulgăre negru a sărit de pe pervaz, apropiindu-se în fugă. Chiar înainte ca pisica să ajungă, câinele știa era ea. Strigoaica!
Ți-am zis eu că e în siguranță, a zâmbit larg Sergiu. Credeai că o las de izbeliște, oare?
Dar pentru cei doi blănoși nu mai conta nimic altceva aveau atâtea de spus pe limba lor!
După ce s-au vorbit pe săturate, s-au cuibărit împreună. Și Muri s-a întrebat, pentru o clipă: ce înseamnă oare cuvântul strigoaică? A vrut s-o întrebe pe pisică, dar s-a răzgândit. La urma urmei, Strigoaica era prietena lui și asta era tot ce conta.
Uneori, viața ne răpește ceea ce iubim, dar dacă avem răbdare și inimă bună, dragostea găsește mereu drumul spre casă și unul spre celălalt.
