Jurnal, 16 noiembrie
De când m-au despărțit de ceea ce aveam mai drag pe lume, n-am mai intrat deloc în cușca mea. Dorm pe pământul crud și umed, aproape că uit ce înseamnă gustul mâncării. Nu mai răspund nici măcar la chemările lui Sergiu, singurul prieten ce mi-a mai rămas…
A venit iar noiembrie. Fiecare zi e mai rece ca cea de dinainte, cerul tot mai apăsat de nori de plumb, iar oamenii se înfofolesc în paltoane groase de lână și fulare aspre, mirosind a iarnă. Simt în aer apropierea nămeților și înțeleg: în curând, o să ningă.
Oare când va avea cineva inimă să-mi pună din nou fân cald în cușcă? Am blană, dar tot mă străbate frigul noaptea… mă gândeam melancolic, tolănit pe pământul jilav.
Zarurile în jurul meu nu se schimbă. Manipulanții de la depozit mișună mereu, cară lăzi și le urcă în camioane ce răspândesc un miros greu, metalic. Sunt un câine bătrân de pază, dar nimeni nu-mi acordă nicio atenție.
Ce stai tolănit, măi Doru? Glas morocănos, apăsat. E paznicul, Ion, ieșit la o țigară din gheretă. Plătește cineva să păzești curtea, nu să fii ca un cățel de canapea! Uf!
Scuipă nervos lângă mine și se întoarse cu spatele. M-a plăcut niciodată, de când eram doar un ghem de blană. Nu și-a ascuns nicicând antipatia, fără vreo explicație…
Dar, după câteva ore de amorțeală, în curte oprește o Dacie verde-închis. Mă ridic cât pot de repede.
Să trăiești, prietene, veni către mine Sergiu, cu chip blajin și obrazul acoperit de o barbă deasă. Azi am venit special pentru tine, să te încălzesc!
Ce bucurie! Sergiu e omul meu, omul cu suflet bun, care de fiecare dată mă mângâie și-mi aduce bunătăți. De data asta venise, chiar și în ziua lui liberă, cu un braț de fân pufos pentru cușcă și o caserolă aburindă de mămăliguță și carne.
Mi-a căptușit cușca cu grijă, mi-a pus mâncarea sub nas, a așteptat răbdător până am terminat tot și apoi, spălând vasul, m-a lăsat iar singur.
M-am bucurat că vine noaptea, fiindcă-n somn nu mai simți așa ascuțit dorul și singurătatea de care nu pot scăpa, oricât m-aș strădui.
Când s-a lăsat întunericul, m-am apropiat de cușcă. Să sar înăuntru, când… m-am oprit.
În fân se vedeau două luminițe verzi. Un mârâit ascuțit tăie liniștea.
M-am uitat liniștit la musafiră nepoftită: o mâță neagră, slabă, ochii mari ca două smaralde fioroase. Privea ca și cum ar fi spus: Să nu cumva! Cu mine nu-i de glumit!
Mie mi s-a părut totuși… simpatică. Oricum, e loc și pentru doi, chiar dacă stăm cam strâmt, m-am încurajat.
De abia apuc să mă apropii, că-și arcuiește laba, ghearele ca niște săbii mișcând aerul.
Miau-mrauuu! răspunde la orice încercare de pace a mea.
Am rămas afară, în prag. Nu-i nimic, pot dormi și pe jos, mi-am spus împăcat.
A doua zi m-am trezit devreme, flămând, gândindu-mă la micul dejun. Când arunc privirea la cușcă, pisica dormea dulce.
E atât de drăgălașă!, mi-a fugit un gând înșelător.
Din baracă, Ion, ciufulit și morocănos, îmi azvârli niște resturi pe o tavă. Nici n-a privit înapoi. Conform regulilor, trebuia să primesc mâncare de câine, dar niciodată Ion nu s-a obosit să gătească pentru mine. De multe ori, mă doare burta după asemenea resturi, dar n-am la cine să mă plâng.
Miroși pâinea uscată… și simt altceva. Pisica! Stătea lângă mine, deloc intimidată, și ronțăia cu poftă pielița de la cârnat.
Am fost fericit să o văd mâncând, așa slabă cum era.
Se uită la mine pieziș, gata să sară. Dar eu doar mestecam pâinea și o priveam cu curiozitate. Oare de ce e așa de supărată? Poate vrea și ea din pâinea mea… Am împins jumătate spre ea.
Toată ziua ne-am urmărit, eu curios și blând, ea cu suspiciune și puțină dușmănie.
Seara, Ion, terminând tura, a mai aruncat niște resturi pentru mine. Imediat pisica a apărut lângă tavă.
Na belea! Ce pacoste-i asta? Marș! Du-te-n păduri, vrăjitoareo! a strigat el.
Silueta neagră s-a ascuns în spatele meu. Am înțeles repede și am lătrat, ridicând părul pe spate.
Ion a pufnit disprețuitor și a plecat. Schimbul următor nici nu s-a obosit să se uite la noi.
Pisica mi-a aruncat o privire scurtă, ușor recunoscătoare. Mă întrebam serios: Vrăjitoare… asta i-a spus Ion… Așa să-i rămână numele: Vrăjitoarea!
Când au venit gerurile, Vrăjitoarea s-a instalat din nou la adăpostul meu de fân. Nu voiam să deranjez, dar m-am uitat cu ochii vinovați înăuntru. Mi-a făcut loc, cumva nedumerită, și am adormit lipiți. Niciodată n-am dormit atât de liniștit.
Din acea seară, nu ne-am mai despărțit: mâncam împreună, dormeam împreună, vorbeam în limbajul nostru de patrupede…
Când Sergiu a văzut-o prima dată pe Vrăjitoarea lângă mine, s-a uitat lung: atât de mică și amărâtă, dar fără frică de paznicul câinelui. Dar a înțeles repede: între noi era ceva ce nu poate fi explicat.
A început și el să-i poarte de grijă: a dus-o la veterinar, a pieptănat-o, i-a adus mâncare. În câteva săptămâni, Vrăjitoarea s-a întremat.
Singura piedică rămânea Ion. În capul lui, pisicile negre aduc necaz și n-ar fi stat liniștit până nu scăpa de ea.
La un moment dat, a încercat să o otrăvească, dar am simțit mirosul ciudat și am dat alarma. Am salvat-o la timp.
Într-o noapte geroasă, ne odihneam strânși în cușcă; îi lingeam o zgârietură proaspătă era mereu plecată în isprăvi. Dintr-o dată, simțim miros ciudat…
Sar afară și latru cât mă ține gâtul: FOC! Depozitul ardea!
Ion a sărit, panicat, din gheretă, fără telefon. Vrăjitoarea, cu un mieunat, i-a arătat mobilul căzut jos. Ion, ranchiunos, a izgonit-o, dar a reușit să sune la pompieri.
Când incendiul s-a stins, Ion pleca aruncând pisicii o privire plină de ură.
A doua zi, lângă postul de pază, l-am auzit discutând:
Eu vă spun că e numai ghinion cu ea, ați văzut ochii aia? Vrăjitoare curată! a bolborosit Ion.
Și ce propui? l-a întrebat cineva, fără chef.
O luăm și-o lăsăm în pădure, gata.
Am amuțit de durere, am strâns-o pe Vrăjitoarea adormită lângă mine.
Ești nebun? Moare acolo! l-a contrazis Sergiu.
Nu-mi pasă! Nu-i de ajuns că era să rămânem fără depozit?
Toate prostiile, numai la pisica asta ne gândim… a mai spus altcineva.
Gata! N-o ia nimeni nicăieri, vorbi apăsat Sergiu și a plecat.
A venit dimineața. M-am trezit, întinzându-mă. Am vrut să-i simt mirosul Vrăjitoarei… dar nu mai era acolo.
Am scotocit fânul nimic. Am ieșit, alergând bezmetic, lătrând în șoaptă și disperare. După colț, doar un sac negru, suflat de vânt…
Ce cauți aici? Îți cauți prietena? Nu mai e, s-a mutat în alt loc, a zis cu satisfacție Ion.
L-am privit îndelung, sperând să mintă. Poate deja a murit. Peste două zile nici nu mai știi de ea…
N-am mai putut scoate niciun sunet. Niciun urlet, niciun plâns. A început să ningă. Fulgi mari se așterneau pe spinarea mea nemișcată.
De atunci, nu m-am mai apropiat de fân sau de cușcă. Dormeam pe pământ, abia ciuguleam ceva, nu-i mai răspundeam nici lui Sergiu…
Doru, tu mă auzi? Pisica e într-un loc bun acum, ți-o spun cu sufletul împăcat. E cald și liniște acolo. Mă crezi? șoptea Sergiu, mângâindu-mă blând.
Vreau și eu acolo. La Vrăjitoarea mea… Lasă-mă să merg la ea, te rog…
În dimineața aceea, câțiva necunoscuți mă bârfeau ca pe-un obiect uzat. Ziceau că am îmbătrânit, că nu mai sunt de folos. Să aducă un cățel nou, tânăr, pe mine să mă dea deoparte…
Nu-mi mai păsa. Totul îmi era străin, cu excepția unui singur gând: să mă las, să nu mă mai trezesc.
Ningea întruna. Fulgi reci acopereau blana mea. Am închis ochii, cu speranța să nu-i mai deschid niciodată.
În tăcerea ce se lăsa peste toate, abia mai simțeam vântul, mirosurile, pământul sub mine. Și din negura adormirii am auzit o voce dragă, caldă:
Hai, Doru, trezește-te! Plecăm de aici, vii cu mine.
Restul l-am trăit ca prin vis: cabina caldă din spatele Daciei lui Sergiu, mirosuri noi, drumul lung și legănat, radioul fredonând încet.
Ajunși la destinație, Sergiu m-a ajutat să cobor, m-a sprijinit către casă.
De azi, locuiești cu mine, prietene.
Eram stins sufletește, dar n-am vrut să-l întristez. M-am străduit să par vesel, însă Sergiu a înțeles tot.
Hai să intrăm. O să te simți mai bine la căldură.
Am trecut pragul casei… Un miros atât de familiar, imposibil de uitat! Nici nu apuca să-mi bată inima mai tare, că de pe pervaz a sărit chiar ea. Un nor negru, elegant, se apropia de mine.
Știam: era Vrăjitoarea mea!
Ţi-am spus că e într-un loc bun, mi-a zâmbit Sergiu. Chiar credeai că o las pe mâna acelor oameni fără inimă?
Dar pentru noi doi, tot ce conta era reîntâlnirea. Aveam atâtea să ne spunem, fiecare în limba lui de necuvântător!
După ce ne-am liniștit, lipiți lângă sobă, m-am întrebat: Oare ce înseamnă cu adevărat cuvântul asta, vrăjitoare?
M-am oprit. Nu mai conta. Vrăjitoarea era prietena mea. Și asta era tot ce aveam nevoie.
