Din ziua în care lui Moțoc i-au luat ce avea mai drag, nu a mai pus piciorul în cușcă. Dormea direct pe pământul rece, abia gusta din mâncare și nici la singurul lui prieten rămas, Sergiu, nu mai reacționa…
Venise alt noiembrie. Cu fiecare zi, frigul se întețea, cerul se îmbrăca tot mai des într-o pătură grea de nori plumburii, iar oamenii treceau grăbiți în paltoane groase și eșarfe de lână. Aerul mirosea a zăpadă și Moțoc știa că iarna bate la ușă.
Oare când o să-mi umple cineva cușca cu fân cald? Blană am cât să nu îngheț, dar noaptea mi se lasă frigul până-n oase ofta dulăul, întins pe pământul jilav.
Privea fără chef la hamalii care tot alergau pe curte, încărcând cutii în mașinile mari cu iz greu și neplăcut. Nimeni nu mai dădea nici măcar o privire spre câinele bătrân care păzea complexul de depozite.
Auzi, ce stai tolănit aici? s-a auzit o voce, iar Moțoc a ridicat capul. Era paznicul, ieșit la o țigară, zgribulit sub o pufoaică veche. Te-au angajat să păzești depozitul, nu să zaci ca un câine de pernă! Sictir!
Paznicul, Viorel îl chema, nu-l suportase pe Moțoc încă de când era doar un cățel mic, fără vreo explicație. Doar așa, de-al naibii.
Câteva minute mai târziu, a oprit o Dacie veche, verde-întunecat. Moțoc s-a ridicat imediat.
Salut, măi prietene, a venit spre el bărbatul cu șapcă și barbă nerasă. Am venit să-ți aduc ceva cald.
Era Sergiu, paznicul cel bun la suflet, de care Moțoc se lipise dintotdeauna. Îi aducea o vorbă, o mângâiere, ceva gustos. Nici în ziua lui liberă nu-l uitase: venise cu un sac plin de fân uscat și o porție zdravănă de mâncare fiartă cu carne.
Sergiu a umplut cușca cu fân proaspăt, a lăsat și castronul cu terci cald. L-a urmărit cum mănâncă pe nerăsuflate, apoi i-a luat vasul gol și s-a dus acasă.
Moțoc a rămas din nou singur. Noroc că se apropia noaptea în somn uita și nu simțea așa crunt singurătatea care îi ținuse tot timpul companie.
Când s-a lăsat întunericul, Moțoc s-a îndreptat spre cușcă, gata să se bage la adăpost. Dar s-a oprit brusc.
Din adâncul fânului străluceau două smaralde aprinse. S-a auzit un sâsâit amenințător.
Moțoc s-a uitat fără răutate la musafira nepoftită: pe loc, în fața lui stătea o pisică slabă, neagră ca bezna, cu ochii uriași și stranii. Privirea ei părea să spună:
Nu mă atinge. Cu mine nu merge cu gluma!
De ciudat, Moțoc a simțit un fel de bucurie.
Cușca e cam îngustă, dar ne-om înghesui amândoi, s-a gândit cu optimism.
A făcut un pas, și dintr-o dată lăbuța cu gheare ascuțite i-a săgetat fața.
Ssss! a scuipat pisica la intențiile lui blânde.
Bine. Atunci dorm afară, nu-i bai, și-a zis Moțoc, și s-a tolănit în fața ușii.
Dimineața s-a trezit devreme, așteptând micul dejun cu acea speranță care-l făcea să uite de toate. S-a uitat spre cușcă: pisica dormea ghemuită și se părea tare drăgălașă.
A ieșit Viorel din cabina lui, tras la față, posomorât. A aruncat niște resturi către Moțoc și a plecat.
Din regulament, câinelui i s-ar fi cuvenit hrană bună, dar Viorel nu se sinchisea. Arunca de acasă ce-i rămânea. După așa rasfăț, pe Moțoc adesea îl durea burta, dar n-avea cui să se plângă.
Mirosind resturile, Moțoc a sesizat un iz străin.
Pisica! Nu se temea câtuși de puțin de uraganul local, stătea lângă el și rodea o pieliță de cârnat de parcă era cea mai firească treabă.
Moțoc s-a bucurat în sinea lui măcar să mai prindă și pisica câte ceva, la cât de slabă era.
Când și-a ridicat ochii spre ea, pisica s-a încordat, gata să sară la bătaie. Dar el doar mesteca din colțul de pâine și se uita curios.
Oare de ce e tot așa agresivă? Poate vrea și ea puțină pâine, gândi Moțoc și împinse spre ea firimiturile.
Toată ziua s-au tot supravegheat, fiecare cu grijile și prejudecățile lui. Pisica bănuitoare și pe picior de război. Moțoc cu bunăvoință și interes.
Spre seară, terminându-și tura, Viorel i-a aruncat iar niște resturi. Pisica s-a repezit imediat la mâncare.
Ia uite, mă! s-a ferit paznicul. Ce-i, mă, cu arătarea asta? Pleacă de-aici, pârdalnico!
Pisica s-a ascuns după Moțoc. Câinele s-a blocat o clipă, apoi a priceput. A lătrat amenințător, a ridicat blana. Viorel a oftat, a renunțat să se ia de ea și a plecat bombănind. Noul paznic, venit în schimbul de noapte, nici că s-a uitat către animale.
Pisica i-a aruncat o privire cu recunoștință reținută. Moțoc rumega:
A zis Viorel că-i pârdalnică O fi ăsta numele ei? Da, așa îi spun de azi înainte
A decis: pisica va fi Pârdalnica.
A venit gerul. Pârdalnica iar s-a adăpostit în fân. Moțoc nu voia să o deranjeze, dar tot s-a uitat înăuntru.
Pisica l-a privit în ochii lui triști, plini de vina. Parcă n-ar fi înțeles cum poate un dulău să fie atât de blând. Totuși, i-a făcut loc lângă ea.
Toată noaptea au dormit lipiți. Niciodată nu fuseseră mai liniștiți.
Din ziua aceea, Moțoc și Pârdalnica au devenit de nedespărțit. Mâncau, dormeau și vorbeau pe limba lor ciudată, de ființe cu blană.
Când Sergiu a observat-o prima dată pe Pârdalnica lângă Moțoc, nu i-a venit să creadă: cât era de mică și n-avea frică de dulăul bătrân.
Dar a înțeles repede între animale era dragoste. Iar iubirea nu ține cont de mărime.
Sergiu a început să aibă grijă și de Pârdalnica: a dus-o la veterinar, a pieptănat-o, i-a adus mâncare. În câteva săptămâni, pisica s-a însuflețit și a pus ceva pe ea.
Doar Viorel le strica liniștea. Își băgase în cap că pisica neagră aduce ghinion și a vrut să scape de ea.
O dată a încercat chiar să o otrăvească, dar Moțoc a simțit mirosul ciudat și a dat alarma era mereu cu ochii în patru.
Într-o noapte cumplit de rece, dulăul și pisica stăteau ghemuiți în cușcă. Moțoc îi linge de zor o zgârietură Pârdalnica dispărea mereu pe undeva și se întorcea julită.
Dintr-o dată, amândoi au simțit miros de fum.
Moțoc a ieșit și a început să latre cu toată forța. Incendiu! Depozitul ardea!
Viorel a ieșit buimac din cabina lui, fugind în jurul flăcărilor agitându-se de zor, căutând telefonul de parcă-și pierduse mințile.
Pârdalnica a mieunat prelung. Paznicul a întors capul pisica stătea lângă telefonul scăpat pe jos.
Hăi, strigoiacă ce ești! a mârâit Viorel, aruncând cu piciorul către ea, apoi a luat telefonul și a sunat la pompieri.
Moțoc s-a repezit la prietena lui. Pârdalnica, șchiopătând, s-a îndepărtat de foc. Au rămas ascunși în tufișuri până ce focul a fost stins.
Viorel, trecând pe lângă pisică a doua zi, a aruncat o privire de ură.
Seara, Moțoc a auzit o discuție în fața gheretei:
Vă spun eu, pisica asta neagră aduce nenoroc. Vă uitați la ochii ei? Zici că-i chiar o strigoiacă! insista Viorel.
Și ce vrei să faci? se auzi o voce fără vlagă.
Să o duc la margine de pădure, să nu o mai văd.
Lui Moțoc i s-a strâns inima. S-a apropiat mai mult de Pârdalnica, care dormea liniștită.
Ești nebun? O să moară acolo! a sărit Sergiu.
Nu-mi pasă! Parcă n-avem destule necazuri cu ea?
Da, măi, vorba aia, cu mâța neagră, numai belele… a ținut isonul altul.
Să n-aud! N-o duce nimeni nicăieri. Zici că sunteți copii, a pus punct Sergiu și a plecat.
A doua zi, când s-a luminat, Moțoc s-a trezit, s-a întins și a oftat. După obicei, a vrut să miroasă Pârdalnica.
Dar cușca era goală.
A frământat fânul, n-a găsit nimic. A ieșit pe curte și a alergat disperat, lătrând subțire și rugător.
Un petic negru se vedea lângă cabina paznicului. S-a repezit într-acolo. Era doar un sac de plastic, fluturând în vânt.
Ușa s-a izbit de perete.
Ce ai venit, mă? Îți cauți amica? a sclintit răutăcios Viorel. Nu mai e pe aici. Acum face magii în altă parte.
Moțoc i-a privit fața, încercând să găsească alt înțeles în vorbele lui.
De fapt… nu va mai face nicio magie. Într-o zi-două crăpa prin pădure. Dacă n-a murit deja.
Moțoc n-a scos niciun sunet. Chiar și lătratul plin de durere i-a rămas blocat pe dinăuntru.
A început să ningă. Fulgi mari, grei, i se lipeau pe blană, pe bot, pe labe. Moțoc rămăsese stană de piatră.
Din ziua când i-au luat ce avea mai drag, Moțoc nu și-a mai pus picioarele în cușcă. Dormea direct pe pământ, nu mai mânca, nu răspundea nici măcar la vocea lui Sergiu.
Moțoc, ea e într-un loc tare bun acum, crede-mă. E caldă, e liniștită. Mă crezi, prietene? șoptea blând Sergiu, mângâind cu grijă capul câinelui.
Și eu vreau acolo. Vreau la Pârdalnica mea. Oare o să pot merge la ea? Te rog, lasă-mă
Dimineață, Moțoc a auzit pe cineva discutând lângă curte. Vorbeau de el ca despre un obiect vechi, nu ca despre un suflet. Ziceau că s-a învechit, că nu mai e de folos, că depozitului îi trebuie un câine tânăr. Pe Moțoc ar trebui să-l schimbe…
Nu-și amintea ce s-a hotărât acolo, dar nici nu mai conta. Nimic nu mai conta, în afară de lipsa ei.
Ninge și ninge fără oprire. Fulgi reci îi îngroapă treptat trupul, acoperindu-l cu o pătură albă. Moțoc închide ochii grei.
Dacă n-o să-i mai deschid niciodată? Asta mi-aș dori cel mai mult
Lumea amuțește încet. Moțoc abia își mai simte corpul, nu mai percepe mirosuri, nici vântul Și atunci, în întunericul care-l cuprinde, aude o voce dragă:
Hai, Moțoc, trezește-te, prietene! Te iau cu mine.
Totul a devenit confuz: mașina lui Sergiu caldă, bancheta moale, drum lung peste gropi și denivelări, mirosuri noi care veneau de afară.
Durerea și tristețea îl secătuiau. A adormit adânc pe bancheta din spate, ascultând niște acorduri abia auzite din radio…
După câteva ore, s-au oprit. Sergiu l-a ajutat cu grijă să coboare și l-a susținut până la casă.
Rămâi la mine, prietene.
Moțoc părea să nu mai simtă decât o vagă curiozitate. Dar din respect pentru omul bun, a încercat să dea din coadă mai mult așa, din obișnuință. Sergiu n-a avut nevoie de gesturi, i-a înțeles tot necazul.
Nu-i nimic. O să intrăm, o să fie căldură, și îți va fi mai bine i-a zâmbit prietenul, deschizând poarta.
Urgă să treacă pragul, că Moțoc s-a și înviorat. Un miros… recunoscut instantaneu! S-ar fi putut să se înșele?
Dar nu de pe pervaz s-a repezit o stafie neagră, care înainte de a ajunge lângă el, a făcut deja semn: era Pârdalnica!
Ți-am spus eu că e-ntr-un loc bun, a chicotit Sergiu. Chiar ai crezut că aș lăsa niște tâlhari să o arunce la pădure pe prietena ta?
Dar pentru Moțoc și Pârdalnica, restul lumii nu mai conta: aveau o mulțime de lucruri să-și spună, fiecare pe limba lui.
După ce s-au săturat de povestit, tolăniți pe covorul din sufragerie, lui Moțoc i-a trecut prin minte: oare ce înseamnă cu adevărat pârdalnică?
Apoi și-a dat seama că nici nu contează. Pârdalnica e prietena mea. Și asta e tot ce contează.Moțoc a închis ochii sub lăbuța moale a Pârdalnicei, care-l atingea în joacă pe nas. Afară, vântul viscolea, dar înăuntru era cald o altfel de căldură, care nu venea din sobă, ci din faptul că inimile speriate găsiseră, în sfârșit, adăpost.
Prin geamurile aburite, lumea părea undeva, departe, fără răutate sau griji. În casă, Moțoc și-a rămas pentru prima dată liniștit, fără teama dimineții și fără golul acela apăsător în piept.
Sergiu, privind la cele două ghemotoace de blană, a oftat mulțumit și a dat volumul la radio un pic mai tare. O melodie veche, blândă, îi însoțea.
Așa, iarna s-a scurs mai ușor pentru toți trei. Cu fiecare zi, Moțoc își găsea din nou pofta de viață, iar Pârdalnica, cândva speriată și singură, torcea răsunător, convinsă că nimeni, niciodată, nu o va mai izgoni.
Când ningea peste oraș și umbrele oamenilor alergau pe trotuare, dincolo de ușa aceea, un câine și o pisică dormeau cuminți pe același covor. Și, pentru o clipă, până și bătrânețea, și toate iernile din viață păreau că nu mai au niciun rost.
Pentru că, uneori, nu-i nevoie de noroc sau de magii ci doar de doi prieteni care să se găsească la vremea potrivită.
Și-atunci, orice întuneric se risipește, iar inima, fie ea de câine bătrân sau de pisică încercată, învață iar să bată luminoasă.
