Dimineața, soția mea mi-a dat vestea: vom avea al patrulea copil. A oftat ușor și a spus cu o hotărâre rece:
Să cumperi apartament nu avem bani. Deci trebuie să primim unul de la stat. Tu nu știi să te zbați pentru drepturi, așa că în fiecare an am să nasc câte un copil: dacă nu putem câștiga la calitatea tatălui măcar să obținem la numărul de copii!
Ajuns la Institut, m-am apropiat timid de ușa pe care scria DIRECTORAT. Înăuntru era plin de lume. Directorul Bădulescu și adjunctul său, Gârneț, țineau o ședință.
Vorbim despre prestigiul nostru! Trebuie să întrecem celelalte institute la toate categoriile sportive… Uite și speranța noastră! și s-a uitat drept la mine.
Am roșit.
Eu nu-s nicio speranță… Eu despre apartament…
Blocul se predă peste o săptămână, a anunțat solemn Gârneț. Sunteți primul la rând. Sărim și-apoi dăm de cheile casei!
Unde să sar? am zis zâmbind larg.
Cu parașuta. Mâine avem concurs.
Am încetat să mai zâmbesc.
Unde să sar? am repetat.
Pe pământ.
Și de ce?
Nu te uiți la televizor? s-a mirat directorul. Acum se poartă așa: actorii patinează, cântărețele dansează pe sârmă… Acum e la modă ca savanții să doboare recorduri… Profesorul Roșcan a boxat pe ring ieri, a arătat spre academicianul bandajat pe canapea iar conferențiarul Radu a luptat la greco-romane și acum e la reanimare… Acum e rândul tău. Sportul rămas: parașutismul.
Când am auzit cuvântul îți revine, mi s-au tăiat genunchii.
Când să sar?
Mâine. De Ziua Păsărilor, a anunțat Gârneț.
Plin de teamă, am căutat o rază de speranță spre director:
Păsările de ce ar vrea să mă vadă mort?
Directorul m-a bătut părintește pe umăr.
Ca tată a patru copii, primești cazare oricum. Dar… avem locuințe cu balcon și fără… unele cu vedere la parc, altele la combinatul de ciment… la repartizare ținem cont de implicarea civică…
O liniște grea s-a lăsat. Am mestecat o pastilă de validol și am murmurat:
Și dacă nu aterizez?… Sau cad pe lângă? Familia tot vedere la parc prinde?
Gârneț a zâmbit larg:
Știi regula institutului: văduvele și orfanii la urgență! Și nu te stresa! m-a bătut pe spate. Nu sari singur, ai coechipier cu experiență! a arătat spre un tânăr slab cu ochelari, ascuns în colț.
Doctorandul, a explicat el, oricum îl dăm afară la reducere de posturi.
Din copilărie mă temeam de înălțime, amețeam și pe scaun când băteam un cui. Dacă auzeam de avion mi se făcea rău la stomac. Seara, încercând să mă antrenez, am sărit de câteva ori de pe canapea pe parchet.
A doua zi, eu și doctorandul sinucigaș am fost duși cu un microbuz negru, lung părea dricul. În spatele nostru, într-o Dacie, venea directorul Bădulescu. În tramvai, echipa de susținere vreo treizeci de cadre didactice.
Ajunși la aeroport, ne aștepta Gârneț cu orchestră plătită, care a început să cânte marșul funebru. Fiind orchestra de la cimitir, marșul suna prea de adio chiar și pentru pilot, care s-a emoționat. Trei dintre instrumentiști au urcat cu noi în avion, să ne cânte ceva vioi când plonjăm.
Instructorul, un om blajin, ne-a privit cu milă și tristețe. Văzând burta mea, a cerut să mi se dea parașut dublu. Dacă doctorandul semăna cu o cămilă cu o cocoașă, eu eram dromaderul cu două.
În aer, instructorul, cu glas stins, a repetat ce se întâmplă când parașuta nu se deschide și ne-a pupat de trei ori. Apoi a deschis trapa, m-a privit cu vinovăție și a șoptit: Gata, e timpul!
I-am întins tăcut un plic.
Dați-l soției. Dacă e băiat, să-i pună numele meu.
Instructorul încerca să mă încurajeze:
Emoția e la început, apoi nu mai simți nimic.
Hai, kamikaze! a strigat pilotul vesel.
Muzicienii au spart tăcerea cu Nu ne lăsăm, române! am închis ochii și am sărit. Când i-am deschis, tot în avion eram de fapt, partea de sus, partea de jos deja atârna afară: rămăsesem înțepenit în trapă. Instructorul și doctorandul încercau să mă împingă, dar degeaba.
Trebuie să-l ungem, a zis doctorandul.
Instructorul, altfel calm, s-a panicat:
Eliberați trapa! Blocați tot saltul!
Cum mă liberez? am strigat.
Dă aerul afară, expiră!
Am scos un Ooooooh…, am golit plămânii și m-am prăbușit în gol. Inelul l-am tras încă din avion; parașuta nu s-a desfăcut și s-a agățat de trenul de aterizare. Am rămas suspendat sub burta avionului.
Pilotul a făcut tot felul de scheme să mă scuture, dar țineam tare.
Lăsați avionul în pace! țipa instructorul. Acum, eliberați imediat!
Nu l-am eliberat. Instructorul s-a lăsat pe jumătate din trapă și a încercat să mă desprindă. Doctorandul îl ținea de picioare din cabină. Când să prindă curelele, avionul a tras brusc și amândoi au căzut întâi instructorul, apoi doctorandul atașat de picioarele lui.
Ajunși în zbor liber, semănam cu niște acrobați pe trapez. Muzicienii cântau Zboară, cocorii, zboară. Instructorul urla că doctorandul îi strânge arterele și-o să-i cadă picioarele. Am oferit propriile mele picioare, dar ale instructorului erau mai subțiri și doctorandul nu voia să le schimbe.
Avionul nu putea ateriza cu tripla noastră formație atârnată. Survola aerodromul și cobora brusc, să ne arunce pe iarba pistei. Trebuia să ne desprindem pe rând. Avionul mergea atât de jos încât doctorandul atingea pământul, dar nu dădea drumul picioarelor și avionul ne ridica din nou.
Instructorul blestema picioarele lui, dorindu-le să cadă împreună cu doctorandul.
Muzicienii cântau Cerul este casa noastră!.
Benzina se termina. Din trapă, cineva a lansat un băţ cu laţ, l-au prins pe doctorand de picioare, l-au tras în cabină, apoi l-au tras pe instructor, apoi pe mine. Pe mine m-au tras doar jumătate, iar capul zbura în avion, picioarele în aer. Dar nu mai aveam frică: avionul ateriza oricum. Am alergat ca un nebun vreo jumătate de kilometru pe pistă, agățat de avion.
Nimeni nu a pățit nimic, toți erau fericiți.
Orchestra a cântat cel mai vesel dintre marșurile triste.
Doar instructorul nu mai putea să se miște: doctorandul încă nu-i dăduse drumul la picioare. L-au dezghețat cu cleștii.
Când i-au dat drumul, instructorul s-a ridicat, dar toți au văzut că pantalonii îi deveniseră bermude. De fapt aveau aceeași lungime, doar că picioarele i se alungiseră și semăna cu un struț uriaș.
Mâine, repetăm concursul! a declarat solemn Gârneț.
La vestea asta, instructorul s-a albit ca parașuta mea și, cu picioarele lui de struț, s-a repezit la telefon. Nu știu unde a sunat și ce a zis. Dar mie mi-au trecut la activ succesul de la săritura asta, și de la următoarele, și de la toate pentru următorii zece ani. Mi-au validat și recordul la alergat doar am sprintat cu viteza avionului. Doar că rezultatul a fost împărțit la doi, fiindcă doar partea de jos a alergat, partea de sus a zburat.
Tot a ieșit record istoric!
