În dimineața aceea, soția mea mi-a dat vestea: vom avea al patrulea copil. Cu privirea tăioasă, a adăugat:
Să cumperi un apartament nu avem bani. Așa că trebuie să obținem unul de la stat. De obicei nu te pricepi la a cere, dar eu o să nasc un copil pe an: dacă nu putem convinge prin calitățile tale, o să reușim prin numărul de copii!
Ajuns la institut, cu inima cât un purice, am deschis ușa pe care scria Conducere. Înăuntru era plin: directorul Balauru și adjunctul său, Caraman, țineau o ședință.
E vorba de prestigiul instituției… Trebuie să depășim toate celelalte la sport A! Iată și speranța noastră! a exclamat Balauru când m-a văzut.
Am roșit.
Nu cred că sunt vreo speranță Voiam să întreb de locuință
Blocul se dă în folosință peste o săptămână, a anunțat Caraman, solemn. Sunteți primul pe listă. Sărim și facem cheie nouă imediat.
Sărim unde? am întrebat, cu zâmbet larg.
Cu parașuta. Mâine avem competiție!
Mi-a înghețat zâmbetul.
Unde să sărim?
Pe pământ, omule.
Dar pentru ce?!
Dumneata nu te uiți la televizor? s-a mirat directorul. E la modă: actorii joacă la patinoar, cântărețele la trapez în circ… Acum și noi, savanții, doborâm recorduri… Profesorul Bivolaru a făcut box aseară, a arătat spre Bivolaru, destrămat pe canapea, cu nasul vinete și plasturi pe față. Conferențiarul Crețu a luptat sâmbătă la greco-romane acum e la reanimare… E rândul tău. Din ce a rămas, ai tras parașutismul.
Dacă la ai tras mi s-au tăiat picioarele, la parașutism m-au lăsat de tot.
Când? am înghițit în sec.
Mâine. De Ziua Păsărilor, a decretat Caraman.
Căutam milă la director:
La ce le-ar folosi păsărilor să mă prăbușesc?
Balauru a venit aproape, m-a bătut pe umăr:
Oricum primiți spațiu locativ ca familie numeroasă, dar… Avem apartamente cu balcon, fără balcon, cu vedere la parc sau la fabrica de ciment… La împărțire ținem cont de participarea la viața institutului…
A urmat o tăcere grea. Am mușcat o pastilă de validol și am întrebat:
Și dacă nu ajung pe pământ? Sau dacă zbor pe lângă? Familia tot va primi cu vedere la parc?
Caraman a zâmbit larg, cu suflet:
Avem o regulă: văduvele și orfanii intră direct pe listă!… Nu vă speriați! m-a încurajat bătându-mă pe spate. N-o să fiți singur, aveți partener cu experiență! a arătat către un tânăr slab, cu ochelari, refugiat în colț.
Doctorandul, a explicat Caraman, oricum va fi concediat acum, la restructurare.
De mic sufeream de vertij. Mă lua amețeala când urcam pe scaun să bat un cui. La cuvântul avion mi se făcea deja rău de mare. Așa că seara, acasă, m-am antrenat sărind de pe canapea pe covor.
A doua zi, eu și doctorandul, posaci și palizi, am fost duși cu un microbuz negru ca un dric. În spate venea Balauru, iar după noi, cu tramvaiul, tot alaiul vreo treizeci de cadre universitare.
Când am ajuns pe aerodrom, ne aștepta Caraman și orchestra comandată de el s-a auzit un Mars funebru. Orchestra era de la pompe funebre, așa că marșul era prea de adio, până și pilotul s-a întristat. Trei muzicanți au urcat cu noi în avion, să ne cânte ceva vesel în timp ce cădem din avion.
Instructorul, un om blând, ne privea cu milă. Văzând burta mea proeminentă, mi-a dat un parașut suplimentar. M-au încărcat ca pe un bivol. Dacă doctorandul semăna a cămilă cu un cocoaș, eu eram ca una cu două cocoașe.
În aer, instructorul ne-a trecut încă o dată prin toate posibilitățile în care parașuta NU se deschide și ne-a pupat de trei ori pe fiecare. A ridicat trapa, privindu-mă vinovat și a spus în șoaptă: e timpul.
I-am întins o scrisoare.
Dați-i soției. Dacă e băiat, să-i pună numele meu.
A încercat să mă liniștească:
Frică e la început, apoi nu mai simți nimic.
Înainte, kamikaze! ne-a impulsionat pilotul.
Muzicanții au dat drumul la Nu ne predăm Vrăjmașului! am închis ochii și am sărit. Când i-am redeschis, încă eram în avion, cel puțin cu jumătate de trup. Cealaltă atârna deja afară: rămăsesem blocat în trapă. Instructorul și doctorandul împingeau la mine să mă scoată, fără spor.
Trebuie să-l ungem, a zis doctorandul.
Blândul instructor începea să se agite:
Eliberați trapa! Împiedicați competiția!
Cum? am strigat.
Scoate tot aerul!
Am tras un Uuu din adâncul plămânilor și am căzut în gol. Trăgând de inel din avion, parașuta n-a apucat să se deschidă; s-a agățat de trenul de aterizare, rămânând atârnat sub burta avionului.
Pilotul a început să facă manevre să scuture povara, dar eu mă țineam bine.
Liniștește-te! urla instructorul. Dezlipește-te de avion!
Eu nu și nu.
Atunci s-a aplecat pe jumătate din cabină încercând să mă desprindă, ținut pe dinăuntru de doctorand. Era să reușească, dar un șoc l-a scos și pe el afară. Și nu singur: doctorandul, agățat de picioarele lui, a zburat odată cu el. Cumva, instructorul a apucat să mă tragă de haină. Doctorandul plutea mai jos, strâns de picioarele instructorului.
Zburam ca o familie de acrobați. Muzicanții au început Zburați, porumbeilor, zburați!
Instructorul urla că doctorandul îi strânge arterele și face cangrenă! I-am propus doctorandului să se țină de picioarele mele, oricum erau libere, dar picioarele instructorului erau mai subțiri, mai comode, și nu a vrut să le schimbe.
Avionul zbura la joasă înălțime, ne făcea semn să finalizăm spectacolul. Însă trebuia debarcarea pe rând, de la doctorand în sus. Era atât de jos încât doctorandul căra deja noroi pe tălpi, iar pe final avionul urca din nou, cu tot cu noi atârnați.
Instructorul își blestema picioarele și viața.
Muzicanții cântau Cerul nostru, dragul nostru cămin!
Benzina se termina. Din trapă, ni s-a aruncat o prăjină cu laț au prins doctorandul de picioare, ne-au tras pe rând înapoi: întâi pe el, apoi pe instructor, apoi pe mine. Pe mine m-au tras doar pe jumătate; am rămas agățat, capul în avion, picioarele afară dar nu mi-a mai fost frică, avionul ateriza deja. Am alergat cam cinci sute de metri cu avionul, jumătate în el, jumătate pe pista de beton.
Nimeni n-a pățit nimic, toți au fost fericiți.
Orchestra a încins cel mai vesel marș din repertoriu.
Numai instructorul nu se putea desprinde doctorandul încă îl ținea de picioare cu forță de fier. Au trebuit să îi desfacă degetele cu cleștele.
Eliberat, instructorul a încercat să meargă, şi a lăsat pe toată lumea cu gura căscată: pantalonii îi ajungeau până la genunchi, de atârnat ce fusese. Ne-am dat seama că nu pantalonii erau de vină picioarele i se lungiseră, semăna cu un struț.
Mâine repetăm concursurile, a anunțat Caraman.
La anunț, instructorul s-a albăstrit ca parașuta mea nefolosită și pe noile lui picioare de struț a țâșnit la telefon. Nu știm cui a sunat, dar cât a trăit, a spus că am câștigat la toate concursurile deceniului. Chiar și la alergare, căci am fugit cu viteza avionului! A fost împărțit rezultatul, că doar fugeam cu jumătate de corp. Dar tot record a rămas!
