Dimineața, soția mea m-a anunțat că vom avea al patrulea copil. Și a adăugat, cu sarcasm:
Să cumperi apartament nu ai bani, deci trebuie să primim de la stat. Tu nu știi să te bați cu pumnul în masă, așa că eu o să nasc în fiecare an câte un copil: dacă nu reușim prin calitatea ta de tată, reușim prin numărul copiilor!
Am ajuns năuc la Institutul meu, am deschis cu grijă ușa pe care scria Direcțiune. În birou, gălăgie mare: directorul Busuioc și adjunctul Lupu țineau consiliu.
E vorba de prestigiul nostru, domnilor! Trebuie să întrecem toate celelalte institute la sport… Ah, iată și speranța noastră! m-a zărit Busuioc.
Eu am roșit.
Nu-s nicio speranță… Cu chestiunea locuinței am venit…
Blocul se dă gata săptămâna viitoare, a vestit Lupu cu solemnitate. Sunteți primul pe listă! Facem un pic de sport și direct la cheie!
Ce sport? am întrebat în zâmbet larg.
Parașutism! Mâine e concursul.
Mi s-a oprit zâmbetul.
Dar unde săriți?
Pe ogor! a răspuns cu avânt.
Și… de ce să sar?
Cum, nu te uiți la televizor, măi omule? Acum e în vogă: actori patinează, solistele cântă pe trapez… Acum și știința: profesorii doboară recorduri! Uite, profesorul Cojocariu a boxat ieri, îl arată pe Cojocariu, plin de plasturi pe nas și față. Domnul Costin s-a luptat la greco-romane, acum reface în reanimare. Acum e rândul dumitale. La tragerea la sorți, ți-a picat parașutismul.
Când am auzit la sorți, mi s-au muiat picioarele.
Când trebuie să sar? am reușit să pronunț.
Mâine, de Ziua Păsărilor, a anunțat Lupu.
M-am întors spre Busuioc, căutând salvare:
Dar de ce să le stric păsărilor sărbătoarea cu moartea mea?
Busuioc mi-a pus o mână pe umăr:
Ca părinte de mulți copii, primești locuință oricum, dar… avem apartamente cu și fără balcon, unele cu vedere la parc, altele la fabrica de ciment La repartizare, contează și implicarea în viața instituției…
A urmat o pauză. Am înfulecat o pastilă de validol și am întrebat:
Și dacă nu ajung jos? Sau mă duc pe lângă? Familia tot primește vederea la parc?
Lupu a zâmbit larg:
Știi regula: văduvele și orfanii prioritar! Și nu te panica! și mă bate pe spate. Nu sari singur, ai partener cu experiență! arată spre un tânăr palid, cu ochelari, ascuns în colț.
E doctorandul nostru, explică Lupu, oricum urmează restructurarea și pleacă.
Eu am trăit toată viața cu frică de înălțime: îmi tremura capul și când mă urcam pe scaun să pun un cui. Dacă aud avion, deja visez naufragii. Așa că seara, acasă, m-am antrenat, sărind de câteva ori de pe canapea pe covor.
…A doua zi, pe mine și doctorand ne-au urcat într-un microbuz negru, lung, de parcă e dubă mortuară. În spatele nostru, Busuioc într-o Lada bătută de vânt, iar într-un troleibuz, galeria institutului: vreo 30 de docenți, candidați și profesori.
Ajunși la aerodrom, ne întâmpină Lupu și un taraf plătit, care pornește un marș de jale doar e taraf de înmormântări, și totul suna… foarte final, inclusiv pilotul s-a emoționat. Trei lăutari s-au urcat cu noi în avion, să ne cânte ceva mai vioi la ieșirea noastră eroică.
Instructorul, un om blând, se uita la noi de parcă ducea la tăiere niște miei. Privindu-mi burta, a zis că-mi trebuie două parașute. M-au dichisit cu două rucsacuri. Doctorandul era ca o cămilă cu un cocoaș, eu ca una cu două.
În avion, instructorul revizuie toate motivele pentru care parașuta nu s-ar deschide și ne pupă atrăgător de trei ori. Ridică trapa, uită un oftat spre mine și rostește cu blândețe: E timpul.
I-am întins tăcut un plic:
Dați-l nevestei. Dacă e băiat, să-i pună numele meu!
Instructorul încearcă să mă încurajeze:
Frica e la început, apoi nu mai simți nimic…
Hai, kamikaze! strigă pilotul.
Lăutarii răcnesc Nu lăsați corabia la vrăjmaș!; eu închid ochii și sar. Când îi redeschid, tot în avion sunt: partea de sus încă în avion, picioarele deja afară, blocat la trapă. Instructorul și doctorandul mă împing ca pe un sac de cartofi, dar degeaba.
Să-l săpunim! zice doctorandul.
Instructorul deja transpirat:
Eliberați trapa! răcnea. Ați blocat concursul!
Cum să mă eliberez?! mărâi și eu.
Trage aer din plin și suflă tot!
Am făcut Hoooo! cât am putut, m-am golit de aer și-am picat în gol. Trăgând de inel din avion, n-am lăsat parașuta să apuce să se deschidă: s-a agățat de roata trenului de aterizare și am rămas atârnat sub avion.
Pilotul făcea manevre numai să mă scuture, dar eu țineam strâns. Instructorul s-a aplecat pe jumătate să mă desprindă; doctorandul ținea instructorul de picioare. Când instructorul era gata să taie parașuta, avionul l-a smucit și a căzut și el, cu tot cu doctorand. Cumva, instructorul m-a prins de sacou și doctorandul de picioarele lui.
Am devenit un fel de familie de acrobați, atârnați pe trapez, bălăngănindu-ne la 2000 de metri.
Lăutarii intonează Zboară păsărică, tot zboară!
Instructorul urlă că doctorandul îi strânge arterele, îi vine gangrena!
Ca să îl scap, îi ofer și eu picioarele mele, dar el, fidel, nu le vrea, ale instructorului sunt mai subțiri și practice la strâns.
Avionul nu putea ateriza cu noi spânzurați ca bradul împodobit, așa că zbura la joasă altitudine. Doctorandul deja trăgea coama ierbii cu spatele, dar nu slăbea picioarele instructorului. Când ieșeau din câmp, avionul urca, iar noi odată cu el.
Instructorul blestema picioarele, pilotul suduia, lăutarii cântau Cerul nostru, casa noastră cea dragă!
Când ficatul pilotului nu a mai rezistat, au scos o prăjină cu laț, l-au apucat pe doctorand de picioare, l-au tras sus. Recuperarea echipei s-a făcut invers: întâi doctorandul, apoi instructorul, la urmă jumătate din mine (că iarăși mi-am prins capul și restul plutea). Pe jumătate tras în avion, da cu picioarele bălăngănind afară, am făcut la aterizare un sprint direct pe pistă, jumate alergam, jumate planam. Fără să visez vreun podium.
N-a murit nimeni, ba chiar toți eram fericiți.
Taraf-ul a cântat cel mai vesel marș funebru din repertoriu.
Instructorul, rămas pe loc, nu se mai mișca doctorandul încă îi strângea picioarele cu o forță de pericol public. I-au desfăcut degetele cu patentul.
Când l-au ridicat pe instructor, s-a văzut că pantalonii erau acum bermude lungi, însă s-a răspândit rapid zvonul că i s-au lungit picioarele din atârnat, arăta ca un struț.
Mâine avem a doua etapă a concursului, a anunțat solemn Lupu.
Instructorul s-a albit ca parașuta mea nefolosită și a sărit direct la telefon pe picioarele lui de struț. Unde suna și ce a zis, nu se știe. Eu însă am primit victoria, la acest concurs și la altele, pe vreo zece ani înainte. S-au făcut tăblițe cu numele meu, am ieșit și campion la alergare doar am fugit cât avionul! Dar, fiindcă doar picioarele mele alergau, iar capul plutea, timpul mi s-a împărțit la doi.
Și tot a ieșit record național!
