Într-o dimineață, lui Mihai Sergiu i s-a făcut mai rău. Se sufoca.
Nicu, nu am nevoie de nimic. Nici de medicamentele voastre, de nimic. Te rog doar atât: lasă-mă să-mi iau rămas-bun de la Prietenul. Te rog. Scoate-mi astea toate
Bărbatul a arătat spre perfuzii.
Nu pot pleca așa, înțelegi? Nu pot
O lacrimă i s-a prelins pe obraz. Nicu știa că, dacă îi va deconecta tot, poate nici nu va apuca să îl ducă spre ieșire.
În scurt timp, s-au strâns bărbații din toată rezerva.
Nicu, chiar nu poți face nimic? Nu se cade așa
Știu… Dar e spital, trebuie păstrată igiena, regulile
Las regulile! Vezi și tu, omul nu-și găsește liniștea așa.
Totul era clar pentru toți, dar ce putea să facă? Nicu s-a ridicat. Da, putea el să facă! Să se ducă totul de râpă, să se ducă și firma tatălui, să-l dea și afară. Asta conta cel mai puțin. S-a întors brusc și privirea i s-a întâlnit cu ochii Anei. Ochii ei străluceau de admirație.
Nicu a ieșit repede în curte.
Prietene, te rog încet, poate nu ne vede nimeni. Hai, să mergem la stăpânul tău.
Abia deschisese ușa, că i s-a pus cineva în cale. În fața lui era doamna Elena Eduardovna.
Ce-i aici?
Doamna Elena Eduardovna vă implor, doar cinci minute. Lăsați-i să-și ia rămas-bun. Faceți ce vreți cu mine după. Înțeleg tot.
A tăcut pentru o clipă. Cine știe ce era în mintea ei, însă femeia a făcut un pas într-o parte.
Bine. Și pe mine să mă dea afară atunci!
Prietene, vino!
Nicu a luat-o la fugă pe culoarul spitalului, Prietenul lipit de el. Ana deschisese deja ușa. Câinele, de parcă ar fi simțit ceva, a sărit din două mișcări în fața rezervei încă un pas și Prietenul era ridicat pe labele din spate, sprijinindu-se cu labele din față de marginea patului lui Mihai Sergiu. În încăpere era liniște de mormânt. Bărbatul a deschis ochii. A încercat să ridice mâna, însă perfuziile îl împiedicau. Atunci și le-a smuls cu cealaltă mână.
Prietene! Ai venit
Câinele și-a pus capul pe pieptul lui Mihai Sergiu. Acesta a mângâiat ușor animalul. O dată, de două ori. A zâmbit Zâmbetul i-a rămas încremenit pe față. Mâna i-a alunecat. Cineva a șoptit:
Câinele plânge
Nicu s-a apropiat de pat. Prietenul într-adevăr plângea.
Gata, hai hai
***
Nicu s-a așezat pe o balustradă, iar Prietenul s-a pierdut prin tufișuri, unde s-a culcat. Lângă el s-a apropiat bărbatul din rezervă, cel care i-a dat lui Mihai primul său șnițel. I-a întins un pachet de țigări. Nicu s-a uitat la el, a vrut să spună că nu fumează, dar a ridicat din umeri. Și-a aprins una.
Lângă el s-a așezat Ana. Avea ochii roșii, nasul umflat.
Ano Azi e ultima zi pentru mine.
De ce?
Vezi tu, la început am venit aici ca pedeapsă, apoi am vrut să-i arăt tatălui că pot Trebuia să primesc firma lui. Dar nu despre asta e vorba. Nu pot. Mă duc acasă. O să-i spun direct fiul tău e un nimeni. Iartă-mă, Ano
Nicu a plecat. A scris cererea de demisie, și-a adunat lucrurile. Ana privea pe geam cum se oprește cu Dacia lui la intrare, coboară. Deschide ușa din dreapta și merge să caute în tufișuri. Vorbea ceva cu Prietenul, apoi mergea la mașină, se sprijinea de ea și aștepta. Câinele a venit după vreo cinci minute. S-a uitat mult în ochii lui Nicu, apoi a sărit în mașină.
Ana plângea din nou.
Nu ești un nimeni! Ești cel mai bun!
***
Peste câteva zile, Ana l-a văzut pe directorul spitalului venind cu un bărbat care semăna izbitor cu Nicu. A coborât în fugă pe scări și a ieșit în curte.
Sunteți tatăl lui Nicu?
Directorul s-a uitat mirat la ea.
Ano, ce s-a întâmplat?
Stați un pic, domnule Sergiu Nicolae, concediați-mă după! Sunteți dumneavoastră?
Vasile Olegovici s-a uitat uimit la această fată micuță, cu pistrui.
Eu sunt.
N-aveți voie! Auziți bine? Să nu vă gândiți că Nicu e un nimeni! E cel mai bun! Numai el a avut curajul să lase un om pe moarte să își ia rămas-bun de la prietenul său! Nicu are suflet!
Ana s-a întors și a intrat înapoi. Vasile Olegovici a zâmbit.
Ai văzut ce fată?
Sergiu Nicolae i-a răspuns:
Și ce să fac eu cu ea? E bună, dar tot timpul vrea adevărul!
Și ce-i rău în asta?
Nu-i mereu bine
***
Au trecut trei ani.
Din poarta unei case frumoase a ieșit întreaga familie. Nicu împingea un cărucior, iar la lesa Anei era un câine mare și strălucitor. Au ajuns la malul unui râu și Ana a dat drumul lesii.
Prietene, să nu te duci prea departe!
Câinele a sărit spre apă. După câteva minute, copilul din cărucior a început să plângă. Prietenul s-a întors din fuga mare la cărucior.
Ana a râs.
Nicu, cred că nu avem nevoie de bonă. Ce-ai pățit? Sonia doar și-a pierdut suzeta.
Copilul a adormit din nou, Prietenul a privit atent în cărucior și, văzând că totul e bine, a pornit iar către fluturi…
