Jurnal, 2 martie
M-am născut și am copilărit într-un sat mic din inima Moldovei, pe lângă Râșcani. Nici nu mai știu de câte ori mama repeta, cu oboseală în glas: Gheorghe, tu termini școala și ajungi la CAP, sau, cu noroc, vânzător la magazin. Asta-i soarta la noi în sat, nu-ți închipui altceva. Nu pot să zic că m-a văzut vreodată ca fiind cineva deosebit, era convinsă că doar cu trudă și noroc ajungi să pui o pâine pe masă.
Dar viața nu merge mereu după calcule. După ce am terminat clasa a IX-a la gimnaziul din sat, m-am pomenit cu Lenuța, fata cu un an mai tânără decât mine, care mi-a zis într-o zi, pe la fântână, că va deveni mamă. Pentru amândoi a fost ca un trăsnet. Nici nu știam de unde să apucăm viața. Părinții noștri s-au adunat, au discutat cu frunțile încruntate și-au hotărât: copilul va locui cu bunica, Irina, fiindcă Lenuța nu era pregătită să crească un prunc, iar mama ei n-avea cu ce s-o ajute.
După naștere, lumea Lenuței s-a cutremurat. A lăsat satul și s-a dus la Bălți, unde s-a înscris la liceul de arte. De mică bătea cu pasiune la pensulă, iar acolo, printre culori și pânze, și-a găsit bucuria. Orașul i-a dat gustul libertății dansa la chefuri cu prietenii, mergea la film la cinematograful Patria și se plimba printre tarabele din piață. Era altfel decât să care apă cu găleata sau să taie lemne pentru sobă când eram copii. Și-a găsit un rost acolo, pictând portrete și icoane pentru o leafă cinstită, vreo 600 lei moldovenești pe lună.
În ultimul an de facultate, Lenuța a rămas însărcinată din nou. A avut o clipă în care s-a gândit să meargă la medic pentru a renunța la copil, dar până la urmă a ales să-l aducă pe lume. Logodnicul ei, Ion, i-a dat o cameră mică la casa părintească. Viața nu era ușoară deloc să studiezi, să ai grijă de un bebeluș și să nu ai sprijin decât de la Ion. A hotărât să-l trimită pe cel mic, pentru o vreme, la mama ei în sat, să nu-l neglijeze.
Nefericirea a venit când mama Lenuței a murit pe neașteptate. Atunci a fost nevoită să-și ia băiatul la oraș, înapoi la ea. Și, pe măsură ce anii au trecut, sănătatea Lenuței nu a mai fost ce fusese odată. S-a agățat de gândul la fiul ei cel mare, care între timp crescuse și muncea la Chișinău, făcând față vieții pe cont propriu. Începu să-l sune tot mai des, cerându-i ajutor bănesc pentru medicamente și pâine, împingându-l subtil în vină, amintindu-i cu lacrimi în ochi de greutățile trecutului.
Băiatul nu s-a mai putut împotrivi și i-a zis: Hai la mine în Chișinău, mamă, aici ești mai aproape, pot să te ajut cu ce pot. Lenuța s-a pregătit de drum, dar Ion, tatăl celui de-al doilea băiat, i-a cerut să-i lase copilul. I-a promis că va avea grijă de el, că va fi tată bun și n-o să-i lipsească nimic. La început, Lenuța a rămas nepăsătoare, fiindu-i greu să creadă în cuvintele lui, dar până la urmă a cedat și i-a încredințat copilul.
Zi după zi, am înțeles că niciun drum nu ne e scris pe frunte, dar orice alegere ne macină anii. Greu e să te rupi de pământul de acasă, și mai greu să iei decizii care rănesc pe cei din jur. Am învățat că viața nu dă răgaz să te întorci din drum, iar greșelile de azi le ducem cu noi ani la rând. Important e să nu ne pierdem omenia, oricât de mult s-ar schimba lumea.
