AUTOR: Daniela Ceban
AUTOBUZUL
Autobuzul vechi, cu miros puternic de motorină, pufăie zgomotos mai departe, lăsând femeia singură. Se uită împrejur nimic nu s-a schimbat aici. Același drum noroios, cu glod gros și negru, aceiași tufe stropite cu praf gri. În depărtare, satul parcă s-a întins ca o panglică sub marginea pădurii, în ferestrele galbene licăreau lumini în amurg, se auzea lătrați de câini și gâștele certărețe croncăneau cu ciudă.
“Da, aici nu s-a schimbat nimic în șase ani, aproape nimic”, își spunea Vera. Doar pe dealul din dreapta nu mai luciau tractoarele și combinele societății agricole a lui Ion Pascu, luminată cândva de becuri chiorchioase. Pe acolo acum domnea întunericul, Vera nu știa ce s-a întâmplat cu ferma, probabil moștenitorii au vândut totul.
Vera a pășit pe strada principală din sat, nu s-ar fi mirat dacă cineva ar fi aruncat o piatră în ea de după garduri. Simțea priviri aspre din fiecare fereastră. Mergea îndesând baticul pe ochi, poate n-o recunoaște nimeni. Ce-o aștepta? Oare mai avea casă? Unde să se ducă dacă nu aici, acasă? Nu avea alt drum, și s-a întors în satul natal, cu toate că ura sătenilor îi săpase răni adânci. Din cauza Veronicăi, jumătate din sat rămăsese fără lucru cu șase ani în urmă.
În anii cei grei, schimbată mult, și la suflet și la chip, nimic nu mai era din fetișcana veselă de altădată, cea care îi sucise mințile lui Ion Pascu. Vera fusese o moldoveancă zveltă, brunetă cu ochii deschiși și albaștri, fără părinți, trăind de una singură într-o căsuță la marginea rââpei. Pascu era omul de la care depindea jumătate de sat. Într-o zi, Vera s-a mutat la el, convinsă că viața i-a zâmbit în sfârșit.
Dar soarta i-a arătat că nu e deloc simplu. Ion Pascu se credea un fel de boier al locului, iar Vera nu era decât o roabă la cheremul lui. Pe atunci, orbită de atenția acestui om, Vera nu și-a dat seama ce caracter avea Pascu. Mai întâi i-a îndepărtat prietenele, apoi i-a interzis hainele “prea provocatoare” sau machiajul. Încet, viața i se transformase într-o lungă serie de interdicții.
Stătea acasă, așteptându-l, făcea borș și deretica prin casă. Să iasă la lucru nici nu putea visa. Mereu avea impresia că Vera îl înșală, bănuielile îl terminau psihic pe Pascu. Vera a încercat să-i explice că nu e nimic la mijloc, dar repede a priceput că problema era a lui, nu a ei. Oricât s-ar fi străduit să-i facă pe plac, Ion găsea mereu motiv de ceartă. Când a început să ridice mâna asupra ei, Vera a părăsit casa, întorcându-se la vechiul său bordei. Dar nu știa că urmează cea mai grea lovitură.
A doua zi după ce a plecat, Pascu a intrat peste ea. Vera spăla pe jos cu toate ușile deschise. În aer plutea miros de curat și prospețime. Dintr-o lovitură, el a răsturnat găleata, lăsând bucătăria scăldată în apă. Vera a știut că pe urmă îi va veni rândul ei…
Ce s-a întâmplat după aceea a rămas tulbure, parcă memoria a vrut să o protejeze. Și-a revenit abia când curtea era plină de polițiști moldoveni, iar ei îi fluturau în față o pungă cu un cuțit de bucătărie. De după garduri, vecinii șușoteau; prin casă era deranj mare şi peste tot evidențe de luptă. Pascu zăcea în mijlocul încăperii.
“A distrus bărbatul!” se vocifera pe uliță. “Femeie frumoasă, cu coada-n vânt, uite ce a făcut!” “Trăia ca-n brânză, ce-i mai trebuia?” “L-a băgat în groapă pe omul care a dat de lucru la sat!” “Ce-o să ne facem de-acum?” Din toată partea se aduna mulțime și suspina după salarii.
Vera a primit șase ani de închisoare la penitenciar de femei cu regim general. Anii aceia au fost grei, dar nu așa cum și-i imaginase. Cu sufletul blând și răbdare, și-a găsit prietene, iar discuțiile le mai alinau dorul de libertate. Din Vera cea frumoasă nu mai era nimic chipul i s-a maturizat, fire albe i-au înflorit printre șuvițe și nu mai avea chef de cochetărie. Niciodată nu și-ar fi închipuit că o să ajungă “la pușcărie”. Întotdeauna i s-a părut că doar rătăciții și ratații ajung acolo. Dar nu degeaba se spune: “Fericit cel ce nu știe de sărăcie și de pușcărie!” Viața poate să-ți dea peste cap totul într-o clipă.
Mergea ascunzându-și fața în batic, cu inima strânsă. Mai exista casa ei? Poate a fost luată de vreo mână străină? Dar, pe malul prăpastiei, între doi mesteceni mari, se zăreau clar pereții casei. Din vale răzbătea răcoarea, susura pârâul, iar broaștele orăcăiau ca altădată. De câte ori a visat aceste clipe, de câte ori și-a imaginat pădurea plină de ciuperci: gălbiori, hribi, bureți Ar fi fugit chiar acum cu coșul la cules!
A intrat în curte ca o umbră, a căutat cheia ascunsă la streașină. Când a deschis, se aștepta să vină un miros urât de mucegai, dar totul era proaspăt. A apăsat pe buton, iar lumina galbenă a inundat bucătăria. Totul era curat, pe pervaz înflorea mușcata roz. Vera s-a blocat, neînțelegând nimic. A trecut prin camere, nu lipsise nimic, peste tot mirosea a casă caldă. Cineva clar avusese grijă de căsuța ei.
“Veruță, Veeeră!”, s-a auzit din prispa. Vecina, tanti Parascovia, a năvălit în grabă. “Of, dar te-ai schimbat…, am văzut lumina la geam și am venit. Ți-am adus ceva de-ale gurii, sigur ești flămândă după drum.” A pus pe masă un borcan cu lapte proaspăt și o pâine învelită în ștergar. “Mulțumesc… Dumneata ai avut grijă de casă?” “Cine altcineva, dragă? Acasă nu poți lăsa fără stăpân!”
“Vă mulțumesc din suflet!”, a zis Vera, cu lacrimi în ochi. “Eu mă duc acum, că bărbații din sat încă nu te pot ierta. Dacă află al meu că am intrat la tine, mă ceartă!”, a șoptit tanti Parascovia și s-a strecurat afară.
Veronicăi i s-a ușurat sufletul cel puțin o femeie a fost alături de ea. A turnat un pahar cu lapte cald, când cineva a bătut ușurel la ușă. Un băiețel de vreo treisprezece ani a intrat jenat, cu pachet în mâini. “Mama m-a trimis”, bâiguia el, dându-i pachetul. “Mulțumește-i, dragul meu”, a zâmbit Vera, dar băiatul a fugit rușinat. Nu l-a recunoscut, în șase ani copiii cresc și se schimbă, dar pachetul mirosea îmbietor a slănină afumată.
Tanta Tinca a intrat ca vântul și a sărit s-o îmbrățișeze. Altădată erau cele mai bune prietene. Vera a izbucnit în plâns. “Am crezut că nu va mai vorbi nimeni cu mine!” “Eh, las’că există solidaritatea femeilor! Numai noi știm ce e în sufletul nostru. Bărbații nu ne înțeleg! A dat de veste Parascovia că te-ai întors. Eu am numai cinci minute, ți-am adus niște bunătățuri din grădină. Odihnește-te la noapte, mâine povestim cât vrei!”
Vera a mușcat cu greu din felia de pâine, mult timp i-a judecat pe săteni pe nedrept. Femeile au înțeles-o și au susținut-o. Când s-a lăsat pe patul proaspăt acoperit cu cearșaf, abia apucase să închidă ochii, că cineva bătea insistent la geam. Chiar și în beznă, a recunoscut silueta masivă a lui Grigore, omul socotit starostele nedeclarat al satului, respectat de toți.
“Nu ieși afară. Vorbim prin geam. Noi, bărbații, am stat strâns și ne-am dat seama că e o prostie să te dușmănim pe viață. Bărbații mai greu pricep anumite lucruri, dar vina chiar nu-i a ta. A fost greu fără lucru, nu zic, dar Pascu a avut și el partea lui de vină… Ei, hai că nu pot rosti toate cuvintele astea! Am pus mână de la mână cu bărbații și ți-am adus niște bani, să ai de început. Ia-i, nu te sfii!” Vera s-a rușinat să-i primească, dar Grigore i-a aruncat pachetul în ferăstruică și a dispărut în noapte.
AUTOR: Daniela CebanVera a rămas cu ochii înlăcrimați, ținând pachetul pe piept, nemaiștiind dacă plânge de rușine sau de recunoștință. Încet, liniștea nopții a coborât peste casa ei, iar undeva, departe, ploaia a început să bată rar în olane. S-a ridicat și a deschis fereastra larg, lăsând aerul curat să-i mângâie fața, aducând miros de pământ reavăn și iederă. De-acum, știa că nici noroiul de pe drum, nici vorbele grele, nici amintirile nu o mai puteau opri să trăiască.
De a doua zi, cineva i-a bătut la ușă dimineață, apoi altcineva la prânz, aducând câte o ulcică cu brânză, fire de ceapă verde, borcane cu dulceață ori un coș cu ouă. Încet, femeile s-au strâns pe rând în jurul prispelor, s-a povestit câte ceva, s-a amintit câte o glumă veche și, ca între surori, s-au râs răutățile trecutului. Bărbații ridicau degetul la pălărie și dădeau din cap a recunoaștere, unii chiar i-au lăsat să sape grădina ori să ajute cu lemne la iarnă.
Într-o seară, Vera a mers pe uliță până la marginea satului, privind ferma goală, peste care bruma toamnei așternea un văl subțire. S-a oprit acolo unde niciodată nu visase că va avea puterea să se mai uite, și-a lăsat gândurile să fugă odată cu vântul, simțind, în sfârșit, că a scăpat din vechea-i temniță.
“Zilele care vin,” și-a spus încet, “mi le țes singură.”
Iar când s-a întors spre casă, cu mersul încet, a știut că povestea ei nu se sfârșește aici, ci abia acum începe cu adevărat. În urma ei, satul părea la fel, dar Vera învățase că, uneori, cel mai greu drum este înapoi spre oameni și către tine însăți. Iar la capătul acelui drum, așteaptă mereu o lumină caldă, o fereastră deschisă și, uneori, chiar iertarea.
